Au trecut 10 ani și o lună de când Is This It? a văzut lumina zilei prin record store-urile din New York, de când indie rock-ul a fost resuscitat și o groază de puști au decis să iși cumpere chitară în loc de căști de DJ. Un album bestial, 36 de minute de energie și atitudine. Și nici măcar nu trebuie să iți placă albumul ca să apreciezi momentul: Libertines, Arctic Monkeys, Kings of Leon, Franz Ferdinand sau blugii strâmți s-ar putea să nu fie populari azi dacă nu erau The Strokes.
Pentru a celebra aniversarea, cei de la Stereogum au făcut un album de cover-uri numit STROKED: A Tribute To Is This It (pe care puteți să îl luați de aici). Presupun că sunteți familiari cu conceptul, pentru că nu e prima dată (au mai facut chestia asta pentru Radiohed, REM si Björk): o groază de indie bands, de la necunoscute la relativ cunoscute, fac fiecare câte un cover al unei melodii de pe album. Personal, trebuie să recunosc că nu ascultasem decât separat câteva melodii de pe celelalte albume și nici nu auzisem decât de vreo 3-4 dintre formații, așa că am apăsat play încrezător și fără preconcepții.
Ok, aveam o preconcepție: că Peter, Björn & John nu or să sune grozav și am avut dreptate. Suedezii fac greșeala de a încerca să fie prea aproape de original, în condițiile în care ei nu au nicio legatură cu genul.
Chelsea Wolfe este cu siguranță genul de artist care consideră că un cover trebuie să sune altfel decât originalul, pentru că ia Modern Age și o transformă într-o incantație demnă de Fever Ray, pe care o mai recunoști doar vag la refren. Cumva asemănător e și coverul Austra la Alone, Together, doar că având o linie melodică mult mai ușor de descifrat.
The Morning Benders fac un cover synth-pop destul de draguț la Last Night, care sună cumva ca o formație din anii 90 care încearcă să sune ca din viitor. În aceeași zonă, cu rezultate mai mult sau mai puțin bune, sunt și Computer Magic, doar că și mai synth, și Real Estate sau Frankie Rose, doar că mai chill. Owen Pallet (adică the artist formerly known as Final Fantasy) semnează partea mea preferată a albumului, cu un cover de string quartet la Hard to Explain (mai multe aici).
Low pointul albumului mi se pare Someday, reimaginat de catre Wise Blood. Să iei una dintre cele mai fun melodii ale albumului și să o blestemi să fie witch house (da, am centura roșie în jocuri de cuvinte) este totally not cool. Un experiment mult mai reușit mi se pare Trying your Luck de la Deradoorian, cântat într-un fel de reggae-pop destul de interesant.
De parte cel mai ciudat moment al albumului este New York City Cops. Heems, membru al Das Racist, a făcut un cover al melodiei originale care păstrează… uhm… titlul. Pentru că de fapt este doar un rap pe tema Fuck the NY Police de 4 minute. De fapt, cel mai aproape de a aduce tribut vreunei melodii este când repetă un vers de la 99 Problems a lui Jay-Z. Oricum mi se pare o situație foarte amuzantă, mai ales când îmi imaginez fețele celor de la Stereogum când ascultau ce anume le-a trimis tipul ăsta.
În concluzie, câteva sună ca the Knife, câteva sună foarte pop, câteva sună prost, câteva sună bine. Deci per total un album mediu spre ok de coveruri. Și atunci care e de fapt problema mea? Excelentă întrebare. Problema mea este că oamenii ăștia au supt rock’n'roll-ul din cântecele originale ca și cum ar fi băut un milkskahe cu două paie.
Sunt de acord că un cover poate fi total diferit de original, ba chiar de cele mai multe ori astea sunt cele mai bune variante, pentru că artistul își pune amprenta asupra originalului și oferă o viziune diferită. Iar dacă toți oamenii ăștia ar fi făcut de capul lor niște cover-uri ca să serbeze 10 ani de Strokes, i-aș fi apreciat (mai mult sau mai puțin) pe fiecare în parte. Dar atunci când faci un album de cover-uri, când alegi formațiile și ce să cânte fiecare, ai o anumită responsabilitate.
Problema mea este că, deși trebuia să celebreze un album care nu s-a conformat vremurilor și fost ca un Red Bull cu Cola pentru indie rock, oamenii ăștia au produs un album de cover-uri în stiluri la modă și adormitoare: niște chill wave, niște witch house, niște synth pop. Faptul că cel mai apropiat de spiritul The Strokes este Owen Pallet mi se pare că spune multe.
Nu zic că e în totalitate vina celor de la Stereogum. Presupun că nu s-ar fi putut aștepta la situații gen New York City Cops. Pe de altă parte, formațiile au cântat în stilul lor melodiile, ceea ce era previzibil. De fapt, poate că nu e vina nimănui. Îmi imaginez că multă lumea e mulțumită de album, care mai ales ca idee este total de apreciat. Poate sunt doar eu de vină că aș fi vrut niște rock pe album și că mi se pare că la 10 ani de la Is this it? un nou impuls de energie nu ar strica.
Nota: 4/10