Îi știți pe oamenii ăia enervanți care merg la concerte fără să facă măcar un pic de research înainte despre trupele care cântă și despre cum sună? Așa am fost și eu aseară la Breton în Control. Ba chiar mai fac asta uneori și nu îmi e deloc rușine. Uneori e mișto să mergi la un concert fără nicio așteptare ca să poți fi surprins. Uneori pozitiv, uneori negativ, dar așa e viața, plină de neașteptat. YOLO.

Ce-i drept, am încercat să ascult niște Breton înainte de concert, dar de fiecare dată când dădeam play la câte o melodie de-a lor se întâmpla fenomenul ăla în care muzica trece încet-încet în fundal și nu te poți concentra pe ea. Ca și cum ai asculta-o în lift. În principiu ăsta e un lucru destul de rău și, gândindu-mă înapoi, putea fi un semn destul de bun. Dar am zis că nu le-am dat eu destulă atenție. Cât despre opening act, Plurabelle, de fiecare dată când cineva zicea că ar vrea să vadă concertul întorceam un zâmbet politicos care voia să spună “da, am auzit și eu de acest nume“.

Plurabelle (foto Andrei Pungovschi)

Când am ajuns eu concertul începuse deja, tocmai se termina o piesă și unul dintre cei doi tipi de pe scenă cobora. M-am lămurit că Plurabelle este Alex Bălă, care se ocupa de clape, sample-uri și alte butoane, iar cel de-al doilea tip, care se ocupa de voce, a fost invitatul special Cristian Fierbințeanu (și Plurabelle acompaniază live duo-ul Fierbințeanu, deci se simt bine împreună).

Plurabelle face niște muzică foarte draguță, uneori de dat din cap pe ritm, uneori de dansat încet de pe un picior pe altul și uneori de dat chiar și puțin din mâini. Mi-a plăcut că o parte din ritmuri erau construite live, cu tot felul de mici sunete înregistrate unele peste altele. Senzația că artistul face pe loc melodiile e mult mai atrăgătoare într-un concert decât niște sample-uri gata pregătite. Foarte amuzante erau însă momentele dintre piese, în care Plurabelle începea să bată un ritm la tobele electrice, lumea intra în groove și apoi totul era abandonat și era pornit un cu totul alt ritm, pe care se construia melodia. Un fel de teasing, I guess.

Trebuie să vă spun însă și despre Fierbințeanu. Când am ajuns eu la concert și nu eram sigur cine e, el tocmai abandonase microfonul și adoptase o privire foarte îngrijorată. Genul ăla de privire pe care o ai când îți dai seama că ai pierdut cheile. Și le căuta peste tot, în timp ce tovarăsul lui de scenă era în plin act artistic. Sunt în buzunarul din față? Sunt în buzunarul din spate? Sunt printre fire? Sunt sub laptop? Sunt între oamenii din primul rând? Acum, nu pot spune exact care era problema (deși la un moment a venit să vorbeasca cu niște oameni care erau chiar în fața mea, nu am reușit să aud), cert e că nu a părut să găsească nimic și după câteva minute bune de îngrijorare dusă către panică, a revenit la microfon și totul a fost bine. Oricum, mă gândeam că ar fi fost foarte interesant să fie parte din act asta, să dea o stare de neliniște de neexplicat publicului, care să se combine cu sunetele plăcute ale lui Plurabelle. Nu cred totuși că a fost asta.

Să vă povestesc și despre cum era când Fierbințeanu era pe scenă. După cum v-am spus, el se ocupa de voce. Doar că nu era chiar vocea lui, pentru că îi dădea și un efect de Jigglypuff. E foarte greu de înțeles cât de ciudat este să îl vezi pe Fierbințeanu cântând cu o asemenea voce. Ca să folosesc un termen nou pe care l-a învățat Ciprian, e o mega disonanță cognitivă. Doar că, după ce te obișnuiești puțin cu ideea, devine foarte amuzant și mișto de privit, mai ales că vocea se potrivea bine cu muzica puțin visătoare a lui Plurabelle. Încă o chestie notabilă este că Fierbințeanu se transformă într-un Zeu al Dansului Ciudat pe scenă. E un adevărat spectacol. Să nu mai zic că am impresia că toate versurile erau făcute pe loc (nu că se înțelegeau prea multe). Zic asta pentru că ultima melodie a început cu două versuri din Imagine-ul lui Lenon și a continuat cu un destul de ciudat “Number 9, number 9“.

Cristian Fierbințeanu

Între piese, Fierbințeanu oferea aplauze entuziasmate alături de public pentru colegul său scenă, care părea și el îngrijorat (ca și cum și-ar fi dat seama că de fapt era vorba despre cheile lui). Îmi imaginez că neliniștea era cauzată de vreun instrument care nu mergea sau de emoții. Oricum, din punctul meu de vedere totul a sunat bine, deci nu era cazul de griji.

După o pauză lungă cât un film care durează 45 de minute, au urmat și cei 5 băieți din Londra care formează Breton. De la început și până la final nu am putut să scap de ideea că sună ca un fel de Foals. De fapt, mai bine spus, că încearcă să sune ca Foals, pe vremea Antidotes. Doar că o varianta mai cu sintetizatoare, adică înlocuiau unele dintre straturile de complexitate muzicală cu niște sunete de synth. Sunt sigur că a fost o problemă pentru experiența mea că am avut mereu în cap comparația asta.

Breton își construiau melodiile din ritmuri adăugate unul peste altul de la toate instrumentele, în ideea de a forma un tot unitar. Problema e că e foarte greu să construiești niște melodii așa complexe. Nu e că le ieșea foarte prost, dar nu le ieșea foarte bine și asta e destul de rău. Oricum, nu e bine. Mereu suna ceva puțin off, ca și cum nu se leagă cu restul, care cam strica toată experiența. Uneori erau în regulă, dar apoi iar se pierdeau pe drum. La un moment dat au zis ceva despre cum toate instrumentele sunt out of tune, dar ca e ok, fuck it. Ei bine, poate nu e chiar ok.

Solistul mai făcea între piese o conversație foarte entuziasmată cu publicul, bazată în general pe dorința lui de a-și face prieteni noi în România. Ne-a mărturisit cum niciunul dintre cei 5 membri nu mai fusese până atunci în România, ceea ce a fost un șoc peste care toată lumea a trecut cu greu. Adică, care erau șansele? În general publicul nu prea a reacționat cu același nivel de entuziasm. Au fost oameni care s-au simțit foarte bine, cum ar fi un tip din spatele meu pe care l-am auzit spunând că “sună bestial“, dar majoritatea nu a fost așa impresionată, dovadă fiind și unul dintre cele mai chinuite bisuri pe care le-am văzut.

La bis s-a întâmplat ceva care a mai adus niște karma pozitivă în jur. În fața mea a venit un tip care sărea plin de voie bună de pe un picior pe altul pe un ritm pe care numai el în percepea. Mie mi-a plăcut în mod special o mișcare foarte șmecheră care implică sărit într-un singur picior și pe care trebuie neapărat să o învăț. După ce s-a terminat concertul tipul s-a întors spre mine, m-a văzut zâmbind și și-a imaginat probabil că îi împărtășesc pasiunea pentru formație. M-a întrebat, vizibil impresionat, “What was that, man?” (era străin), iar eu i-am răspuns că “I have no idea“. Sigur, exprimam sentimente opuse față de ale lui, dar am fost amândoi mulțumiți de acest dialog.

Breton

Înainte să plec, încă o chestie: Breton au început să cânte pe la 01:15.

Hei, concertelor, ce s-a întâmplat? Mai țineți minte când eram prieteni? Voi începeați înainte ca sistemul meu să intre în hibernare, iar eu vă ofeream toată energia mea. Era o relație bazată pe respect mutual și totul mergea ca pe roate. Acum de ce mă tratați așa și mă faceți să mă simt bătrân? Mă așteptam la mai mult, credeam că relația noastră chiar înseamnă ceva pentru voi.

În fine, nu imi place când suntem certați. Doar să vă revizuiți atitudinea pe viitor și o să fie totul super din nou, ok?