Ce ți-e și cu festivalurile astea. Nici nu apuci să termini visul în care ești pe scena cu headlinerii de ziua trecută și, bum!, începe următoare zi.

La Roux

Cu o mică întârziere, ziua 2 a început cu La Roux. Despre care nu pot zice că sunt un mare fan (majoritatea melodiilor ei sună cam la fel), dar niște pop nu strică niciodată. Și atmosfera a fost ca la o mare discotecă în aer liber, unde fie că erai un rocker îmbrăcat în negru, fie că erai un tip mare cu tricou de baschet, fie că erai o britanică cu acces nelimitat la băutură, you had to do the boogie.

Citisem un interviu cu Elly Jackson în care spunea că își va schimba stilul și compune alături de ceva formație indie melodii noi. La concert însă a fost exact primul album, ceea ce a fost foarte bine din punctul meu de vedere. Printre ele La Roux au strecurat și un cover după Under My Thumb de la Rolling Stones. Mi s-a părut destul de fun pe moment, dar sincer să fiu, parcă nu aș mai vrea să îl ascult. Ultimele două melodii, adică In For The Kill si Bulletproof, au trimis pe toată lumea în Funky Town.

Aș mai adăuga că pe tipă o ține foarte bine vocea, în condițiile în care îmi imaginez că e destul de greu să cânți ca ea.

Cum după nu era nimic foarte interesant, am plecat în explorarea insulei. O să revin în alte postări cu fresca socială (mai țineați minte expresia asta?). Momentan mă voi rezuma la a spune despre scene. La Sziget sunt destul de multe scene, după gusturi și preferințe. Evident, principalul punct de atracție e Main Pop Rock Stage, locul unde se întâmplă magia. O altă scenă foarte mare era World Stage, unde au fost câteva concerte foarte tari. Mai era o scenă numai cu formații maghiare, Roma Tent (sau, mai bine zis, Rroma Tent), A38 Tent (A38 fiind un fel de Control al lor, doar că pe Dunare), vreo 2 corturi mari cu DJ-eală și probabil încă multe scene mici.

Am făcut toată enumerația asta pentru a ajunge la o altă scenă, un cort de fapt, un fel de Cortul Tinerelor Talente. Chestia cu astă e că era cumva în drumul către Main Stage și de fiecare dată când treceai pe acolo nu puteai să te abții din a compara îmbulzeala de la scena principală cu atmosfera de vestul sălbatic din cort. Totuși, aici am descoperit singura trupă total nouă la festivalul asta – maghiarii numiți Sheket. Bine, descoperit e mult spus: șansele să îi mai ascult sunt minime. De altfel nici nu voi insista prea mult cu ei, pentru că nici măcar să îi asculți pe youtube nu ar fi îndeajuns, live e toată șmecheria. Ce cântau ei era un fel de folk rock, un fel de Zdob și Zdub acuma că mă gândesc, cu un arsenal ce includea clape, vioară, clarinet și trombon. Oricum, cu energia lor și masca relativ out of place a tipului de la trombon, au reușit să strângă destulă lume și să provoace hore ale bucuriei. Felicitările mele unei trupe despre care probabil nu voi mai auzi niciodată (decât de pe facebook, unde sunt unul dintre cei vreo 200 de fani – da, atât de mici).

De la cea mai mică formație pe care am văzut-o trecem la probabil cea mai mare ca sound – Kasabian. Kasabian sunt o formație cum nu se prea mai fac nowadays. Într-o perioadă în care tot mai mulți compun muzică în dormitor care o să ajungă doar pe blogul ăla obscur pe care a intrat o dată cineva, parcă, băieții ăștia scriu Stadium Rock. Adică muzica lor există pentru a se auzi pe stadioane înainte de meciuri, la festivaluri cu sute de mii de persoane sau după discursul din Braveheart. Big songs, cu alte cuvinte. Și din motivul ăsta, absolut toate cântecele lor sună de 100 de ori mai bine live. Iar nivelul ridicat de epicitate al melodiilor lor live te face să treci cu vederea niște versuri stupide precum “Velociraptor/ He’s gonna find you/ He’s gonna kill you/ He’s gonna eat you”. Că doar nu ai vrea să sari în sus pe citate din Kant.

Dacă Sergio Pizzorno este creierul formației, având rolurile de songwriter, lead guitar și ocazional lead vocals, Tom Meighan este cel care reușește, cu ochelarii de soare, sacoul în dungi pe care l-am văzut deja de 3 ori și without breaking a sweat, să pompeze energie în public. Unul dintre motive s-ar putea să fie și că aparent fiecare poziție pe care o ia ar putea ajunge pe un poster. Iar asta nu face decât să adauge la măreția asumată a formației (alături de părul lui Serge).

Kasabian și armata lor de susținători

Toate cântecele lor sună live ca și cum cineva s-ar fi jucat cu butonul de volum și l-ar fi întors până la maxim, l-ar fi stricat și apoi ar fi continuat să îl întoarcă. Fire de exemplu, care altfel îmi suna mai mult a baladă, este injectată cu adrenalină până când devine cea mai fist-pumping, mosh-pitting, beer-throwing song. Și normal că au păstrat-o pentru bis, alături de Switchblade Smiles, o altă melodie care e mult mai tare live. Un concert cu 11 cântece dintre cele mai cunoscute ale lor, 3 de pe viitorul album (printre care si debutul live al Days Are Forgotten), plus un cover Misirlou legat de Fast Fuse.

Apropo de mosh pit despre care am zis mai devreme: la Kasabian a fost cel mai tare pe care l-am văzut/simțit la festival. Pe lângă muzica foarte appropriate, oamenii ăștia păreau că au tactici adevărate de moshing. Ce se întâmpla e că pretendenții formau un mare cerc care în timpul strofelor rămânea gol (mai puțin câte unu care mai făcea o tumbă, ceva), ca apoi la refrene să se umple de haos. Cu adevărat special. Partea cea mai amuzantă era când unu-doi, evident depășiți de complexitatea acestui plan, începeau mai devreme, iar câte unul din zidul uman din jurul cercului se ducea și îi tragea înapoi, cu o atitudine foarte paternală.

Oricum, Kasabian au fost bestiali și vă recomand să mergeți la Peninsula pe 26 august, chiar și numai pentru ei. O să repetați obsesiv “get loose, get loose” sau “i’m on fire” mult timp după.

După ce Kasabian au terminat am fugit către cortul unde Crystal Castles începuseră de câteva minute. Mai fusesem o dată aproape de a-i vedea la Oxegen, doar că au fost deodată cu Bloc Party și, mai ales pe vremea aia, a fost o competiție pe care nu aveau cum să o câștige. Doar că între timp am ascultat din ce în ce mai mult și am devenit fascinat de zgomotele lor. Cortul, același ca la Hurts, era din nou supra aglomerat, doar că de data asta mi-am făcut loc în mod brav prin mulțime.

Crystal Castles

Știți cum pe Minimax (cred), la închiderea programului e o chestie menită să adoarmă copii cu niște animale care plutesc pe ecran și melodii chillout? Ei bine, să presupunem că animalele alea și-ar face o formație care ar cânta punk și uneori echipamentul lor ar avea glitch-uri. Cam așa sună Crystal Castles, mai ales live (pentru că pe albume sunt și mai liniștiți uneori). Alice, vocea duo-ului, are exact atitudinea de rrriot girl pe care te-ai aștepta să o aibă, sărind în public, aruncând microfonul și în general fiind hardcore. În plus, în afară de energia pură pe care o emană și săriturile menționate, nu a avut niciun fel de interacțiune cu publicul, nici măcar un “Vă mulțumesc, sunteți niște frumoși”, așa, de final. Poate dacă ar fi altcineva chestia asta ar părea deranjantă, dar în cazul ei se potrivește perfect cu her stage persoana (care de fapt nu cred că e un act, ci pur și simplu așa e ea). De fapt, greșesc când spun că nu a interacționat cu publicul. Între melodii, mai spunea câte ceva. Doar că microfonul ei avea un efect care făcea să pară că a înghițit o muzicuță, efect pe care nu îl oprea între melodii.

Trebuie să recunosc că nu prea am putut să îmi dau seama ce melodii au cântat, pentru ca live este foarte greu să le identifici (nu e ca și cum ai putea să le distingi după versuri). Pot spune clar că au cântat  doar Not in Love, fără Robert Smith desigur (adică varianta originală), și, posibil, Crimewave. Oricum, all in all Crystal Castles live e o experientă total diferită, plină de energie, din care s-ar putea însă să nu înțelegi nimic dacă nu mergi cu flow-ul.

Headlinerii zilei doi pe Main Stage erau Chemical Brothers. Deși nu i-am mai văzut niciodată live și cântecele lor mi se par destul de ok, nu am avut impulsul de a-i vedea, pentru că aveam senzația ca știu deja despre ce va fi vorba. În plus orice chestie electro-dance ar fi pălit ca intensitate după Crystal Castles. Așa că am mers la ceva oarecum opus, mai exact headlinerii de pe World Stage, Gotan Project. Ăștia au fost de câteva ori prin București și auzisem lucruri bune despre ei. Unul dintre motivele pentru care am vrut să merg e pentru că probabil nu aș merge la un concert de-al lor de pe aici, pentru că sunt foarte scumpe.

Presupun că știți care e ideea cu Gotan Project: electro tango. Deci toate melodiile lor au niște ritmuri de tango, dar ce face totul special este tipul de la samplere care dă un hip hop flavour întregului proiect. Asta se aude foarte bine pe Mi Confesion de exemplu, unde pe ecranul mare din spatele formației au apărut doi rapperi argentinieni. Trebuie să mă credeți că e o combinație foarte bună de sound, un fel de hip hop de corazon așa. În plus, tot spectacolul a fost foarte bine făcut, de la outfit-ul membrilor până la imaginile cu dansatori sincronizate cu muzica. Nu voi zice că neapărat merg la un viitor concert de-al lor, dar va fi cu siguranță un subiect de gândire.

Gotan Project

În afară de o scurtă aventură în cortul Party Arena, unde erau oameni care păreau pe altă planetă și un DJ care îmi dădea impresia că de fapt are o melodie de fundal și vreo 3 butoane cu efecte generice de dubstep pe care le tot apăsa, cam atât și despre ziua 2. Așa cum ne-a învățat matematica, urmează episodul III.