Întâi niște context, pe scurt. Prin martie m-am gândit că nu o să devin mai tânăr și că ar fi cazul să mai văd și eu cum e în alte cluburi. Așa ca am aplicat pentru Erasmus. După jumătate de an de scrisori, mape și secretariate, iată-mă în Barcelona, mergând la plajă ziua și căutând baruri mișto noaptea. Cineva trebuie să o facă.

Îmi cer scuze pentru articolul cât un roman rusesc, dar n-am mai scris de mult și se pare că aveam multe de zis.



Primul lucru pe care l-am făcut când îmi era clar că o să ajung în Barcelona a fost, desigur, să caut ce concerte aș putea vedea. N-o să vă dau spoilere, dar pot să vă spun că nu am fost dezamăgit. Singura problema e că prețurile încep în general de la 20 de euro pentru ălea mai indie și că eu am doar doi rinichi.

Așa că atunci când, uitându-mă pe noile apariții în primele mele zile de Catalonia, am dat peste seara daneză cu Alphabeat, When Saints Go Machine & co. din Razzmatazz la 17 euro, am zis că mă răsplătește Karma pentru toate gumele de mestecat pe care le-am dat de lungul vieții. Mai ales că de Razzmatazz auzisem dinainte să ajung aici că ar fi un fel de Control al lor.

După câteva zile de anticipare și 90 de minute în care România a bătut pe Ungaria, totul părea in its right place. Când să mai verific încă o dată event-ul de pe facebook, văd că ora de începere e 12:00. Caut și pe alte site-uri, tot doișpe. Ba unul zice chiar 1:00 (unu!). La noi și alea cu dj-eală parcă terminau încălzirea până la miezul nopții. Iar concertele ajungeau așa târziu doar dacă făcea pană formația pe drum. În fine, n-avea cum să mă oprească acest mic detaliu. Dar un sentiment că sunt puțin cam bătrân pentru asta exista. Ca sa îl contraatac am decis să merg chiar de la 12:30, că nu sunt eu cel mai fraier.

razzmatazz

Un metrou, un autobuz și câteva sute de metri mai încolo și observ că am avut dreptate – nu am fost cel mai fraier. Dar, în timp ce merg printre garduri și mă așez la coadă, îmi dau seama că ocup o poziție confortabilă în top 50 fraieri. Pentru că nu doar că ora de început chiar era 1:00, nu 12:00, dar era vorba despre ora de deschidere a clubului. Club care se deschide la unu. Mintea mea dădea rateuri.

Totuși, era și o parte pozitivă: coada la care stăteam era ca la cluburile americane din filmele cu adolescenți, doar că multiculturală. Cu franțuzoaice bete și gălăgioase, cu italience goth, cu tipi care arătau ca niște fotomodele și beau o sticlă de Jagger (o idee bună dacă te gândești că berea ieftină era 4 euro), cu niște belgieni care m-au întrebat de unde sunt și au remarcat că e în est, cu oameni care încearcă să se bage în față pentru că cevaceva, dar care sunt întorși la loc. Și cu vreo 15 bodyguarzi pe la intrare. Diferența fiind, desigur, că ne țineau afară nu pentru că nu le plăcea fața noastră, ci pentru ca nu se deschisese. Oricum, mi-a plăcut, singura dată când mai fusesem la o coadă pentru un club a fost la un Halloween în Kulturhaus și aia parcă nu e o poveste la fel de bună.

Până la urmă se face 1:00 și intrăm, în grupuri de 5-6. Prima reacție când intru în sala mare a Razzmatazz-ului (apropo, mișto nume), adică RazzClub, este că par mai mulți oameni decât văzusem eu la coadă. Poate au niște angajați care se plasează la început în locuri strategice ca să nu pară ditai clubul gol. În față era un pupitru de DJ cocoțat la vreo 2 metri, vizavi un mare ecran cu proiecții și pe laturi baruri. Pe mijloc cuburi și câte un grup de oameni pe ici pe colo care încep din prima să danseze, ca și cum urmează prima zi de război.

Trebuie să vă spun că Razzmatazz e un loc mare și eterogen, de fapt format din 5 cluburi, fiecare cu muzica lui. Să vă povestesc despre ele, că în vreo 45 de minute am avut mult timp să mă plimb pe scări și culoare. Doar nu era să înceapă concertele cum s-a deschis clubul.

Despre RazzClub v-am zis deja, muzica era o combinație de electro și indie remixat, deci ok. Aici se strângeau cele mai multe grupuri de oameni veniți doar să danseze, fără să le pese neapărat de muzică. În categoria asta se potrivea multă lume, pentru că Razzmatazz e un club atât de mare (și nu mă refer la câte camere are, ci la faptul că e în toate ghidurile orașului), încât e plin de turiști. Adică grupuri de vreo 5 persoane, care vin să danseze și să se facă praf. Nu că aș fi devenit eu de-al locului după o săptămână în Barcelona, dar măcar știam cine cântă. Partea pozitivă e că toți păreau foarte deciși să se simtă bine, orice ar fi.

În The Loft, care e tot o sala mare cu un pupitru de DJ, tematica era techno și nu era tocmai ceașca mea de ceai. Lolita e o sală mică cu niște canapele, un bar și o scenă, unde răsunau sunete de deep house, cam ce ar fi în Control într-o seară bună. Mai e și PopBar, o cameră lungă cu vedere la stradă, pe modelul Papiota, dar fără mese și cu o scenă micuță în capăt. Aici muzica era fix ce trebuie, adica indie rock/pop de dans, cu câte un remix pe ici pe colo, piese care ar fi mers la începutul unei seri din vechiul Control. Ultima camera era RexRoom, despre care nu țin minte mare lucru, pentru că muzica (techno sau minimal sau ce-o fi fost) m-a făcut să o părăsesc foarte repede.

Pe la două fără un sfert am ajuns în Lolita și am dat peste un DJ care își făcea treaba în fața unei camere aproape goale. Habar n-aveam cine e, dar din cum îmi aminteam că arată am dedus că era vorba despre Bart B More. Nu că așa aș ști cine e. În orice caz, mi-a plăcut ce punea și am dat din cap pe deep house-ul lui, mai ales că nu părea să existe vreo grijă să înceapă concertele între timp. Cel mai mult din playlist-ul lui am apreciat Whilk and Misky. Atmosfera a continuat să fie destul de intimă, pentru că în timp ce Bart își căuta prin colecția de viniluri, prin sala au fost maxim vreo 15 persoane și minim 3, dintre care o tipa care adormise pe o canapea.

Grija mea în tot acest timp era că am nimerit în seara greșită, pentru că nu vedeam decât scena mică cu niște instrumente din PopBar, pe care nici n-ar fi încăput toți membrii Alphabeat. Însă pe la 2:30 acolo și-au făcut apariția When Saints Go Machine, ceea ce mi-a clarificat parțial nedumerirea.

Primul lucru care mi-a atras atenția a fost contrastul dintre vocea groasă a solistului, ceva în genul Antony Hegarty, și look-ul de surfer, cu plete lungi blonde. Vocea și sunetele electronice s-au combinat într-un mod foarte bântuitor, chiar și în timpul pieselor pe care ei ne îndemnau la dans.

Publicul nu a fost foarte numeros, în jur de 30-40 de persoane, dintre care doar câțiva păreau că știu la ce să se aștepte. Reacția a fost însă destul de pozitivă, iar solistul a remarcat că nu e vorba de număr, ci de atitudine. Ce ar mai fi de zis este că unul dintre membri, care cânta la clape, arăta ca un tip care și-a asumat o noua identitate ca să scape de ani lungi de închisoare pentru viol și/sau omor. Era slăbuț, dar părea că a ucis de câteva ori până atunci, de fiecare dată când zâmbea se chinuia să o facă ca un om normal, ceea ce evident producea rezultate deranjante și, din când în când, avea niște glitch-uri în expresie. Dar în rest au fost mișto.

La un sfert de oră după When Saints Go Machine, ecranul cu proiecții din sala principală s-a ridicat, iar în spatele lui s-a dezvăluit scena principala a clubului, unde în scurt timp au început Alphabeat. În scurt timp, adică la 3:30. Concertul principal a început la 3:30. Doar zic.

Alphabeat au fost foarte drăguți încă de la început și au zis că ei se simt bine doar dacă noi ne distrăm. Și pentru asta toți membrii trupei, mai ales cei doi soliști, și-au dat toată silința, adăugând tot felul de sărituri, zâmbete și general cuteness pe lângă piesele lor destul de catchy. A fost genul de concert care te face să dansezi și te lasă cu un sentiment de fericire după. Singura mea obiecție a fost că nu au cântat What Is Happening.

De data asta sala a fost plină, mulți știau versurile, iar un grup de fani părea venit chiar din Danemarca. La un moment dat organizatorii au aruncat în public mingi gonflabile branduite. Una dintre ele a nimerit-o pe solistă în față, însă nu a părut să o deranjeze. Câțiva spectatori trecuți mai des pe la bar au încercat chiar și niște crowd surfing, dar asta s-a terminat foarte prost, pentru ca mulțimea nu era nici dispusă, nici densă. Eu am nimerit cumva în secțiunea gay, pentru că eram înconjurat de vreo 4-5 cupluri, ceea ce nu a făcut decât să sporească distracția, pentru că erau de departe cei mai mari fani ai trupei și dansau ca și cum nu s-ar uita nimeni.


După vreo 45 de minute concertul s-a terminat, ecanul de proiecții a coborât din nou și o parte din oameni au continuat petrecerea până în zori. Eu m-am alăturat celuilalt grup și am profitat de transportul de noapte foarte bine pus la punct din Barcelona ca să ajung acasă și să mă bucur de un bine meritat somn. Mai am până să mă obișnuiesc cu viața de noapte de aici.