Unde se duc zilele de duminică când se duc? Și mai important d-atât. Unde dracu’ se duc lunile de noiembrie când se duc? Vă zic, am clipit de 4-5 ori și apoi, când am căscat gura mai bine un pic, m-am trezit deja cu steagul României fluturându-și culorile deasupra capului meu din balcoanele gri din cartierele gri din Bucureștiul gri.

Mmm. Mirosul proaspăt a lu’ 1 decembrie. Super.

Fiindcă simt că m-au răpit extratereștrii și m-au ținut departe de luna noiembrie, fac o retrospectivă rapidă ca să-mi dau seama ce căcat muzical am păzit, că altfel nu-nțeleg ce se întâmplă aici, iar pe mine nu mă răpește niciun extraterestru, fiindcă trăiesc într-o țară liberă și într-o țară liberă fac ce vreau eu, nu ce vor extratereștrii. Sunt o femeie puternică și independentă, ce naiba. Numai că nu-s o femeie.

Pe rând acum. Să ne-amintim.

Țin minte că era sfârșit de octombrie când am dat de asta și voiam să vă zic de ea, dar n-am mai apucat. Cumva simt, simt eu așa în adâncul inimii mele, mobilată până-n buricul miocardului cu IKEA, că ăsta-i acel tip de videoclip pe care ajungi să-l faci după ce te îndopi cu multe filme de Cannes. Apoi te uiți la tine și-ți dai seama că ești gras fiindcă ai mâncat prea multe filme premiate la Cannes. Apoi te duci la baie să vomiți tot Cannes-ul din tine. Apoi te-ntorci și mânânci din nou, fiincă nu te poți abține. Da, cred că asta se ascunde în spatele acestui videoclip. Artă. Bine, artă și asiatici. Iar dacă nici voi nu vă dați seama mereu când se schimbă personajul din cadru, este ok. Nu sunteți rasiști. Însăși Irina Margareta Nistor a zis înaintea proiecției unui film chinezesc, A Touch Of Sin, pe numele lui, că e greu să urmărești povestea fiindcă toți seamănă între ei. Și știm cu toții că dacă Irina Margareta Nistor zice ceva, așa e. Nu-i spui lui Irina Margareta Nistor că n-are dreptate, fiindcă te mănâncă cu fulgi cu tot. Ah, stai. Aia e Oana Roman. În fine. Să ne-ntoarcem la lucruri cu mai puține calorii acum. Cum ar fi muzica. The Belle Game par a fi o trupă mișto, încă n-am apucat să le ascult tot albumul de debut, Ritual Tradition Habit, dar plănuiesc pentru că sună bine treaba asta de mai sus și pentru că vin din Canada. Și știm cu toții că după ce l-a scuipat pe Justin Bieber pe scena mondială, Canada și-a tot cerut scuze. Belle Game e un fel bun de a continua să-ți ceri scuze.

Apoi, doctore, îmi amintesc cum voiam să le spun tuturor că-i simpatic și acest Every Night al lui Josef Salvat. Pe Josef Salvat dacă-l știți, îl știți fiindcă cântă piesa ailaltă simpatică, This Life. Iar dacă nu, tot ce trebuie să știți e că-i o Lana Del Ray care s-a împiedicat de-o oală cu testosteron. Nu, nu știu niciun scenariu real în care cineva chiar s-ar împiedica de o oală cu testosteron, ce fel de întrebare e asta?

Și acum văd o lumină. Un soare puternic. Ah, stai, este Barcelona, căci da, l-am verificat părintește pe Filip să mă asigur că nu se distrează singur fără mine. Nu se distra singur fără mine, e ok. Ș-acolo, pe lângă mult soare și civilizație, aveau și-un concert Youth Lagoon, la care am fost și-am descoperit eu pe pielea mea ce zicea Filip aici. Probabil fiindcă eram încă fascinat de context , împrejurări și străzi prea drepte și prea curate ca să fie adevărat, nu am reușit să intru în atmosfera destul de intimă a concertului. Trevor Powers a venit, și-a așezat profilul de artist în fața noastră și a început să cânte. Deci nu numai că nu a interacționat cu noi, publicul, dar nici nu s-a prea uitat la noi, ceea ce era ok, fiindcă nu mă așteptam vreodată ca Youth Lagoon să fie altceva decât muzică de stat și uitat pe pereți cu proiecțiile introspective din capul tău uitate deschise-n mintea ta, că așa-i frumos. Și curgeau imagini și curegeau sunete. Și unele erau în capul meu, altele erau din sala de concert și nu mi-am dat seama când, l-a sfârșit, s-a întâmplat un bis și asta a fost. Aș fi putut spune că nu a cântat, de fapt, decât o piesă foarte lungă, fiindcă n-am fost în stare să-i identific ca lumea fiecare piesă și toate-mi păreau la fel, deși l-am ascultat mult. Mi-a plăcut, oricum. A fost un gig mic (simt un mic pleonasm aici), cum îi șade lui mai bine. Berea a fost scumpă, dar a compensat trupa din deschidere care se chema Absolutely Free. Concertul de mai sus e cules din Paris, dar nu contează. Băgați niște vocabular spaniol pe fundal, mai multe grade și ajungeți la același concert Youth Lagoon pe care l-am văzut și noi.

Aici, frați și surori, urmează un blackout complet în luna noiembrie. Dar m-am gândit să inventez un nou cuvânt ca să exprime faptul că nu-mi dau seama unde s-a dus timpul meu. Dificilitatea. Îmi place cum sună. Exemplu: Dificilitatea cu care-mi amintesc ce am făcut în noiembrie este incredibilă.

Fast Forward.

Iată-mă ascultând-o pe Claire Maguire. Dacă ascultați Half Hearted Love și-mi spuneți că nu vă place, eu nu mai vorbesc cu voi. Asta-i piesa care mă face să cred că femeia asta a fost refuzată la preselecții pentru anii ’70 – ’80 și i s-a sugerat să încerce și-n anii 2000, p-acolo, să vadă dacă mai sunt locuri. Și a găsit un loc liber în 2013 și-a zis “Ce căcat, hai că merge și 2013”. E frumoasă piesa și respiră vintage. Asta vreau să zic.

Apoi au urmat niște mood-uri de duminică pe care le-am ignorat de parcă ar fi fost un apartament de-nchiriat semidecomandat overpriced aflat în Drumul Taberei. Și acum, vă rog, să mă scuzați, da’ eu nu las nicio treabă neterminată, așa că le iau pe rând.

Sunday Mood #1

Într-o duminică eram setat pe omlette du fromage, așa că l-am ascultat pe domnu’ ăsta francez de-și zice Para One. Nu m-a mai săturat Dumnezeu nici până azi de piesa asta.

 

Sunday Mood #2

Sunday Mood #3

Sunday Mood #4

Sunday Mood #2, #3 si #4 probabil că nici nu au, de fapt, vreo legătura cu duminica, da’ așa-mi place mie să cred, așa că lăsați-mă-n pace. Cert e că am dat de ele pe la Nu Asculta Așa Ceva Acasă, care-i băiat de treabă, deci mai treceți și pe la el, când noi nu vă mai satisfacem urechile. Că așa-i frumos.

Spre sfârșit de noiembrie capăt o memorie mai bună pentru că Tiger Lillies. Și pentru Tiger Lillies memoria mea e mereu erectă. Tiger Lillies sunt o trupă atât de mișto, încât nici nu vreau să vorbesc despre ei pentru că simt că n-aș zice nimic îndeajuns de bun sau de complet, încât să le fac dreptate. Eu-i iubesc că-s dramatici și-o freacă muzical foarte politically incorrect. D-aia. Și fiindcă a fost a club concert, nu un concert în Sala Radio, unde-i mai văzusem eu pe ei și unde ne obligau să stăm așezați pe scaune, de parcă coloana mea vertebrală n-are voie să se miște și ea, săraca, pe versuri cu “rape”, “alcohol” și “whore”.

Și după ce am terminat cu ei, am revenit și nu mi-am dezlipit urechile de Sunday moodurile de mai sus. Până ieri. Căcat. E deja 3 decembrie. Până alaltăieri. Când ne-a fost bubuită căsuța Subasfaltică cu un mesaj privat cu piesa asta simțitoare de soare.  Mi-e neclar de ce i-am ratat pe Theory of Mind, mai ales că și-au lansat albumul de debut pe 16 noiembrie în Control, sunt sprijiniți și de Guerrilla și poate cel mai important, sunt din Cluj. Și știm cu toții că-n Cluj se-ntâmplă numai chestii frumose când vine vorba de muzică.  O să-i urmăresc cu interes acum, ce să fac.

Și cam atât. Asta-i retrospectiva muzicală din noiembrie. Cu câteva găuri temporale, dar detalii. Ok. Poate că n-a fost atât de scurtă, dar hei, dacă ai ajuns până aici înseamnă că stai bine cu atenția. Sau ceva.

Și tot nu mi-am dat seama unde se duc lunile de noiembrie când se duc. Și nici duminicile din ele.