Un individ masiv, înrudit prin ceafa lată cu jandarmii de la Universitate, stă în fața mea, pregătit să mă oprească dacă îndrăznesc să ies. Îmi dau seama că trebuie să trec pe la celălalt tip, un nimic firav pe lângă kilogramele opulente ale celuilalt, dacă chiar vreau să părăsesc hala asta gigantică, căci el pare să fie creierul. El are ștampila de care am nevoie să plec și, mai ales, să mă întorc. Întind încheietura și mă ștampilează. Mă uit, nu-i. “Futu-i”, zic. Ce chestie, au și ștampile invizibile. Îmi amintesc că trebuie să ies, așa că-mi trece repede mirarea. Trec pragul și ajung din nou afară. Sunt în exterior unde, șoc, nu numai că nu mai e nicio coadă, dar nu par să fie nici toaletele pe nicăieri. Nu-nțeleg. Ce s-a întâmplat cu toți oamenii nerăbdători și înfrigurați pe care i-am lăsat în spate, bucuros că am reușit să intru la concertul anului pentru unii, posibilitate de hipotermie pentru alții – Woodkid – venit, cu mare gălăgie piaristică, pentru a doua oară la București.

***

E vreo opt și jumătate seara. Am făcut bine că am plecat ceva mai devreme de la birou, fiindcă, nu știu cum, am ratat stația la care trebuia să coborâm. Teoria vehiculată este că această stație nu există, de fapt, și RATB se joacă cu mințile noastre. Așa că am ajuns la capătul lui 335, unde, în locul meu, doamna bine de la chioșcul de bilete aștepta să vină, de fapt, sfârșitul programului. Îmi cer scuze de deranj și intervin în forță.

„Romaero?” zice ea debusolată, de parcă aș fi întrebat-o de Teorema lui Lagrange, pe care nici eu nu o mai țin minte oricum. „Păi luați autobuzul ăsta și mergeți pân’ la pod și treceți podul. Um, e p-acolo pă undeva. Vedeți voi. Că nu-nțeleg unde trebuie să ajungeți.” Ne-ntoarcem. Mergem două stații. Coborâm.

“Scuzați-ne, unde-i Romaero?”, zic eu, încercând să par că nu-s din București, încât întrebarea să fie justificabilă.

“Ah, păi, trebuie să luați alt autobuz de aici.”, ne zice o doamnă drăguță care se-ntoarce acasă cu cumpărăturile gata făcute, împăturite frumos în brațele ei, neavând idee cine este și ce face Woodkid și că o să cânte tocmai în cartierul în care ea a copilărit, Aviației, cartierul în care “dacă nu lucrezi în aviație, ești numit intrus”. “E oarecum pe diagonală de aici, dar n-aveți ce face, trebuie să ocoliți. Haideți cu mine, că eu tot încolo merg”. Două autobuze diferite și puțină istorie despre cartierul Aviației mai târziu, iată-ne ajunși în fața Romaero. Stația chiar exista, doar că am ratat-o noi, într-adevăr.

Ajungem la intrare. Prima intrare. Eram pregătiți, c-am citit pe net că mai avem de mers vreo 500 de metri de la prima intrare. Sau cel puțin credeam că eram pregătiți. Vreo câteva zeci de persoane adunate mai devreme, la fel ca noi, stăteau prin fața baricadei care refuza să se ridice până când nu e ora 9 fix așa cum au hotărât organizatorii.

“Bine”, zic către oamenii cu care eram. “Hai să plecăm”.

***

Sunt în fața scenei. Încă mi se pare incredibil cât de bine poziționați suntem. În față, dar nu chiar lipiți de scenă. Centrat, dar cu posibilitatea de a ne mișca și a ne schimbă pozițiile între noi. Între timp, ne-am adunat mai mulți. Majoritatea concertelor sunt frumoase când ești cu prietenii, unele doar când ești singur. Ăsta face parte din prima categorie, cu siguranță. E deja foarte aglomerat și mă-ntreb dacă încă mai intră oameni sau dacă, așa cum se zvonește, nu mai este nimeni lăsat să intre, fiindcă deja s-a atins capacitatea maximă a halei. Mă uit la ceas. 12:30. E joi seara, sunt obosit, mâine lucrez, e multă lume, se fumează, simt că rămân fără oxigen și, totodată, simt că rămân fără proviziile de „Salut, nu te-am mai văzut de mult! Ce mai faci?” –uri.

L-am ascultat pe dj-ul ăla de sus deja de prea mult timp. Spoturile Absolut care întrerup regulat dj-eala fac mai mult rău decât bine, fiindcă ne ridică entuziasmul și ne fac să credem că va începe. Ca să treacă timpul mai repede, vorbim. Cătălin, nerăbdător ca noi toți, scoate telefonul și face o poză mulțimii. Se uită la oameni, se uită la poză. “Mai e cineva care NU e aici?”. Se uită din nou la poză. Apasă “Post”.

PhotoCatalin

Luminile se-nchid.

***

„Hai să plecăm”, am zis. “N-are rost să așteptăm până la 21:00, pe urmă să mai așteptăm și la următoarea coadă”. Așa că am plecat să mâncăm. Deja eram prieteni buni cu traseul lui 335, prin urmare IKEA era singura opțiune validă. Faptul că am ajuns la 21:00 acolo, exact când s-a închis restaurantul, e felul în care compania suedeză ne-a zis că s-a săturat de românisme dintr-astea probabil. Nu-i nimic, hotdogii la un 1 leu de la parter sunt mereu bineveniți, mai ales când nu ai apucat să mânânci înaintea unui concert.

Se face târziu. Când am pierdut atât de mult timp?

Ne întoarcem, găsim baricada ridicată. Zicem că avem invitație, dar nu o verifică nimeni. Putea la fel de bine să fie diploma de la facultate. Nu s-a uitat nimeni atent la ea. Nu o să se uite nimeni niciodată la ea. Ne-au crezut pe cuvânt. După ce trecem de primul punct de control, știm că va urma un altul. A fost prea ușor, doar.

Mergem, trecem de ABSOLUT, scris ca landmark-ul Hollywood cu singura diferență că aici nu este Hollywood. Observ pentru prima oară punctul. „ABSOLUT.” Ciudat, de ce n-am observat până acum. Punctul e cel mai non-conflictual semn de punctuație. Îmi place de el. Nu același lucru pot spune și despre vodkă.

Ajungem la coada cea mare, aia de dinainte de intrare. Adevărata intrare. Coada e mare, dar e mare doar până când mă uit în urma mea, unde imediat s-a format o coadă mai mare. Prin comparație, reușesc să mă simt bine. Mi-e frig. Dăm de oameni pe care-i cunoaștem. Ne e frig împreună. Vorbesc mai mult ca să mă-ncălezesc decât ca să fiu prietenos.

Ne-am apropiat de intrarea care pare ca un templu pregătit să te înghită. Cele două torțe de la intrare mă anunță că o să găsesc căldură imediat, doar puțină răbdare să mai am. Cu cât înaintăm mai mult, cu atât spațiul personal devine mai puțin personal și mai mult comun. Prea mulți oameni, prea puțin loc. Crowd control-ul există și tocmai de aceea se intră în grupuri și se fac pauze după fiecare grup. Tot crowd control-ul e cel care poate fi îmbunătățit, altfel nu-nțeleg de ce există o coadă așa mare pe un frig care-i vrea să fie la fel de mare.

Am intrat. Aproximativ o oră mai târziu, dar am intrat. Pot să respir, e cald și văd culori. Stai, nu-s culori. Ce-i asta?

***

Fiind deja înăutru de câteva ore, a trebuit să ies să caut toaletele. Erau tot afară. M-am bucurat că n-am vagin sau ovare. Coada de care scăpasem acum o oră sau două nu mai există fiindcă, auzisem eu de la norocoșii care au reușit să treacă de sistem, s-a mutat la primul punct de control. Există supraviețuitori și există mărturii.

Mă bucur că eu am fost printre norocoșii care au așteptat doar o oră și plec să-mi piș bucuria la toaletele frumos mascate după intrare. E prima oară când văd mai multe toalete marcate pentru băieți decât pentru fete. Poate nu văd bine. O fi de la schimbarea bruscă de temperatură. Nu știu, da’ trebuie să mă-ntorc, poate începe concertul.

***

Cumva mă așteptam ca după tot show-ul ăsta și după toate cozile și timpul dilatat de la începutul serii să fie haos mai mult la plecare. N-a fost. Am stat puțin. Să ne odihnim trupul și, mai ales, urechile. Ne-am revenit după surpriza woodkidiană, am mai stat de vorbă puțin și, nu știu cum, părea că publicul se evaporă încet. Plecăm și noi. E momentul. Mă duc să-mi iau haina. Mă-ntreb dacă o să mi-o găsească sau o să pățesc ca Ioana, fata care a trimis pe altcineva să-i ia haina și s-a trezit cu o bucată de haină care nu era a ei. Și, mai tragic de atât, nici nu era pe măsura ei.

Îmi iau haina. Mai repede de cât mi-aș fi imaginat. Dau să plec, când mă lovesc de o bună cunoștință. O ea. Simpatică, ca de obicei.

“Da’ tu nu lucrezi mâine dimineață?”, o-ntreb eu. E trecut de ora două jumate dimineața.

“Ba da, dar las’, c-am dormit eu și mai puțin de atât și de data asta măcar mă simt bine”.

Era beată. O îmbrățisez și plec.

***

Nici nu s-au închis luminile bine, că s-au aprins din nou. Sau erau altele, nici nu-mi dau seama. Sunt prea preocupat să văd ce se întâmplă pe scenă, unde au intrat 3 tipi pregătiți să cânte la trompetele alea, doi la tobe, unul la pian și altul care nu-mi dau seama ce face exact. Au început să cânte. Ora 12:36. Viața e, brusc, frumoasă din nou.

Începe muzica dramatică marca Woodkid. Da, îmi amintesc cât de mișto a fost la Control Day Out acum. “N-are cum să fie mai mișto”, îmi zic. Nu cu atâta public venit pe invitații gratuite. M-am înșelat.

Woodkid a intrat ultimul pe scenă. Audiența  a început să se miște și să țipe puțin. Densitatea era numa’ bună. De pe margine se poate observa, aflu eu mai târziu, cum unii încep deja să plece. Nu era ce se așteptau, cine știe. E prea frumos tot momentul ca să mai stai să-i înțelegi.

Woodkid este absolut minunat. Și este minunat timp de vreo oră și un sfert, până pe la 1:50, când se aliniază cu tot band-ul pe scenă, își apleacă capul acoperit de șapca inscripționată cu un „București” autentic, ne mulțumește și pleacă lăsând în urmă un public copleșit de cât de mișto a fost totul. Nu înainte de a cânta un bis, unde surpriza a fost piesa Run Boy Run, pe care toată lumea o știa.

Momentele de glorie din concertul Woodkid, asta dacă nu considerăm întreg concertul un moment lung de glorie, au fost acelea în care a cântat piese noi de pe următorul său album. Văzusem înregistrarea din Paris cu Volcano acasă înainte și, cu toate astea, nu am fost pregătit de energia și noul drum mult mai dinamic pe care l-au luat piesele lui noi. “And now you dance”, ne-a zis el. Stai, ce. Piese de la Woodkid pe care să sari în sus? Așa a fost. Nu numai că s-a sărit, dar s-a sărit și când nu mai trebuia să se sară. Alternanța de calm și dinamic, carisma lui Woodkid – răsfățatul scenei – și proiecțiile alea cu care mergea în sincron au făcut din concertul ăsta un concert al dracului de bun. Mi-a plăcut foarte mult.

Știu că e inutil să zic că atmosfera s-a încălzit foarte repede, căci la cât de frig era afară, asta era ușor de obținut. Dar a fost o atmosferă frumoasă. Acum vreau să-l văd și a treia oară. Fără invitații gratuite de data asta.

***

Reușesc în sfârșit să intru în sala de concert. Nu văd culori, văd, de fapt, cum Absolut înceracă să ne convingă că organizarea nu a fost atât de șubredă, pe cât reiese din toate review-urile post-event. Între intrare și sala de concert au fost amenajate mai multe camere prin care s-a dorit ilustrarea diferitelor simțuri. De la pereți care te prindeau cu mâinile, până la laboratoare în care oameni de știință făceau, ei bine, știință. Asta dacă prin a face știință înțelegeți vodkă. A fost probabil singurul moment apreciat de toată lumea când vine vorba de organizare.

Nu a fost cea mai proastă organizare, să știți, așa cum am tot citit prin mai multe review-uri. De exemplu, nu aș compara eventul ăsta cu lansarea Turbohalle. Însă exista clar loc de îmbunătățiri.

Și ce n-am înțeles eu prea bine este de ce Absolut, brand cu pretenții, a vrut musai să dea invitații gratuite la concert. Adică targetul lui, săracul, nu-i, de fapt, sărac. E destul de premium, aș zice. De ce vrei tu, Absolut, să te asociez cu “gratis” și “pentru mase” sau “pișcotăreală”? Who are you woodkiddin’? Felicitări oamenilor din spate. Reach-ul mare nu o să-i ajute la nimic, decât la raportul post-event, care-i, de fapt, tot ce contează pentru că ăștia suntem.

Eu nu-s în target, nu prea beau vodkă.  Decât atunci când vreau să nu mă ridic din pat a doua zi. Ceea ce, slavă ficatului, se întâmplă din ce în ce mai rar. Și, oricum, cu siguranță nu aș bea o vodkă care-mi zice “Imbracamintea funky este permisa si recomandata :)” Serios, Absolut, serios? Ești o vodkă care mă ține o oră-n frig și-mi zici să mă-mbrac funky? Te rog, mori. Mulțumesc.

***

Am venit doar pentru concert. Și concertul a fost frumos. Woodkid e un băiat de treabă, face show mișto și-l mai așteptăm și a treia oară pe la noi. Mă declar fericit.

***

Sfârșit.

"Hello Bucharest!" - Woodkid pe Facebook

“Hello Bucharest!” – Woodkid pe Facebook