Molly

Azi e ultima duminică din 2013, deci ultimul Sunday Mood pe anu’ ăsta. Nu-mi plac etichetările de tipul “ultimul ceva”, “prima dată când ceva” și alte dăți dintr-astea pseudo-importante pentru că, de fapt, le frame-uim noi, încât să fie importante (aproape) fără o justificare. Cu toate astea, m-a mâncat curiozitatea – fix așa cum mănâncă românii sarmale, porc, salată boeuf și, din nou, porc de Crăciun, adică prea repede și fără să mai piardă timpul mestecând prea mult – să mă plimb prin Sunday Mood-urile pe care le-am mai avut de-a lungul lu’ 2013 și – prin tehnica fină a observației – pot să deduc ușor că duminicile mele au fost relaxate și liniștite. Muzical, zic. Adică așa cum trebuie să fie niște duminici, conform lu’ mama și lu’ tata. Și, dacă stau să mă gândesc mai bine, așa a fost tot 2013 (am făcut o aproximare grosieră, să nu mă credeți chiar pe cuvânt acum).

Azi închid gap-ul de mood-uri duminicale cu Molly Nilsson, artistă mișto, de care m-am atașat tâmpit de mult în ultima săptămână. Dacă afară-i frig – și afară este frig – gândiți-vă la Molly Nilsson ca la un ceai negru cu aromă de anii ’80, pe care trebuie să-l lăsați 10 minute la infuzat în niște acorduri electronice și dark groomy așa. Exact așa.

Cea mai recentă piesă promovată de ea e The Power Ballad, care e, nu o să vă așteptați la asta, o baladă. Pe de altă parte, e și o foarte bună introducere în stilul lui Nilsson. Și Nilsson are vreo 5 LP-uri lansate deja, deci aveți la ce să faceți introducere. Dacă vă uitați la artistă și o vedeți blondă și credeți imediat că e nordică, înseamnă că: 1. Sunteți niște nenorociți care pun etichete foarte repede.  și 2. Că da, aveți dreptate, chiar e nordică. E din Suedia și acum, de ceve vreme, respiră aer berlinez.

Ca gen muzical se autoetichetează-n “pop”, ceea ce mi se pare nedrept, pentru că nu e doar pop. Și cu siguranță nu e acel tip de pop la care te gândești când auzi pop. E mult mai dreamy și înfiorător de mișto d-atât. Am apucat să ascult ca lumea, printre cârnați și piftie – cum altfel -, doar un singur album de la ea. These Things Take Time, pe numele lui, care-i o grozăvie. Ceva de vis. Și la propriu, și la figurat, că ai putea zice că-i făcut ca soundtrack pentru [insert whatever lovely dream you had last night here].

Pentru moment cel mai mult mi-au atras atenția două piese. Și vreau să le highlight-ez aici, că-s chiar mișto. Prima-i Truth, care-i o bucățică ruptă din anii ’80, dată prin pesmet modern și prăjită-n unde electronice. Bine, a presărat și niște goth feeling peste ea, da’ cert e că a ieșit o piesă fragedă, care-ți potolește foamea muzicală așa cum trebuie.

Iar a doua e Whiskey Sour care-mi place doar fiindcă mi se pare cum nu se poate de potrivită pentru nopțile alea în care te trezești într-un club cu multă gălăgie pe fundal și mulți oameni, deși n-ai chef nici de multă gălăgie, nici de mulți oameni. Și, în lipsa asta de chef, timpul se dilată, muzica proastă de pe fundal se oprește și începe să ruleze, pe același fundal care doar ce mai devreme era împânzit de gălăgie, Whiskey Sour. E un întreg film în piesa asta, vă zic.

Acestea fiind spuse, sunt calm și liniștit în această ultimă duminică, ceea ce mi se pare că respectă normele Bibliei, sfaturile oricăror psihologi, rugămințile prietenilor, cerința oricărui poster cu Keep Calm în orice formă posibilă care a fost share-uit anul ăsta pe Facebook, deci, practic, respectă cerințele societății pe de-a-ntregul.

My (moody) work here is done.

Ne-auzim cu noi duminici și noi mood-uri și-n d-o-o-mii paișpe.