Halls

Era anul 2154. Tot iarnă. Tot târzie. Iar eu tot răcit.

Țin minte asta pentru că se făceau fix 1100 de ani de la Marea Schismă și, cum anul în care a avut loc Marea Schismă fusese unul din puținii ani pe care reușisem să-i rețin vreodată la istorie, ăsta a fost primul lucru care îmi venise în minte imediat ce pășisem în 2154. Toți din jur erau pe zaharoză fâlfâiatică, cea mai la modă chestie din cluburile bucureștene din acea perioadă. Îi zicea așa nu pentru că avea vreo legătură chimică directă cu zaharoza, ci doar pentru că semăna cu cristalele de zahăr. Iar legendele urbane zic că printre primii care au încercat-o vreodată, când de abia apăruse prin suburbii, fusese și o tipă roșcovană, de vreo 17 ani, care, imediat după ce inhalase puțin cât să nu-i fie teamă că prietenii ei o să-o creadă prea conformistă, se prăjise atât de mult că se dezbrăcase și începuse să fugă, în plină noapte, pe D75-S43 – atunci îi ziceau Calea Victoriei, amuzant, știu – strigând în gura mare cum i se fâlfâie. Cam la fel de prăjiți erau, probabil, și cei din jurul meu când trecusem în anul 2154. Într-atât de rău, încât mulți își scoseseră epsilonii care-i țineau legați de pâmânt și zburau care-ncontro, fără teamă de vid. Drogați ca naiba, ce mai. Iar eu mă gândeam la Marea Schismă și la cum o fi fost pe vremea când încă exista gravitație. Exact asta făceam. Cum cu vreo sută de ani în urmă oamenii hotărâseră să-și fută atmosfera de tot, singura soluție cu care rămăseseră fusese să-și construiască niște dispozitive, faimoasele ε-lanțuri sau, cum le zice toată lumea acum, epsilonii, capabile să recepteze așteptările celor din jur și să le concetreze într-o plasmă densă. Atât de densă că, odată ce-ți legai un epsilon de pantof, te trăgea atât de rău în jos, încât nici n-ai fi zis că gravitația exista doar în manualele de istorie. O consecință la care nu se gândise nimeni niciodată a fost faptul că oamenii deveniseră obligați, practic, să aibă așteptări unii de la alții. Mai multe și mai mari decât de obicei. Supraviețuirea speciei depindea de asta. S-au dat legi, avusese loc Congresul din Londra, se votase Legea Universală a Așteptărilor. Ceea ce condusese la formarea unei pături sociale ultraperformante din toate punctele de vedere, căci unde sunt așteptări mari sunt și performanțe mari. Implicit se ajunsese la o dezvoltare accelerată a civilizației pe de-a-ntregul. În 100 de ani se întâmplaseră atâtea cât nu se întâmplaseră în anteriorii 2000 de ani.

La două luni de la începutul acelui an, la sfârșit de februarie, eram răcit și mă gândeam la toate astea. Eram lângă fereastră, cu epsilonul scos, etajul 8, plutind ușor cât să nu mă tem că o să mă pierd în vid, și ascultam ultimul album Halls. Lumea nu mai asculta albume muzicale de ceva vreme deja. De când se descoperise exact cum să corelezi direct anumite frecvențe cu anumite zone ale lobului temporal și au ieșit pe piață Căștile ȚÎC, care ocoleau urechile și ajungeau unde trebuie direct cu frecvențele, presiunea, viteza ori amplitudinea preferate de fiecare. Deja se nășteau primii copii fără ureche medie, căci bagajul genetic începea să se adapteze și renunța la tot ce nu-i trebuie. Nu te mai întreba nimeni ce muzică asculți. Toată lumea te întreba pe ce frecvență o arzi. Adică serios, era vintage și de rahat să mai asculți albume the old way. Dar mie nu-mi păsa. Eram prea tânăr ca să-mi pese.

Era anul 2154. Mă eliberasem de așteptările oamenilor și ascultam cel mai recent album Halls.