Despre o seară în care Fanfarlo, deși au fost motivul principal pentru care am mers și ne-au făcut să dansăm în timp ce cad pereții mai ceva decât Class, au fost abia pe locul trei în topul atracțiilor.

E o experiență specială să ajungi devreme la un concert. Și când zic devreme, vreau să zic înainte chiar de deschiderea ușilor. Aș vrea să zic că nu am mai ajuns așa devreme de când eram mic, dar, sincer, nu am fost niciodată foarte punctual. În plus m-am prins repede cum stă treaba cu orele de început la concerte. Doar că abia avusesem experiența Robin and the Backstabbers, tot din Control, unde am întârziat vreo ora și abia am mai apucat să intru (apropo, apreciez decizia de a nu mai lăsa oameni să intre peste capacitatea maximă).

Lucruri care se întâmplă dacă ajungi mai devreme:

  • poți să vezi cum arată garderoba goală
  • te poți așeza pe micile saltele din Sala Berlin, care sunt foarte comode
  • poți să îl asculți pe Robin explicându-ți “care e treaba cu trupa din deschidere”

Vă spun, e o cu totul altă lume.

Am ajuns așa de devreme pentru că voiam neapărat să îi prind pe Moon Museum. Tot ce știam despre ei era de pe facebook, de unde am aflat că sunt Oigan’s brand new project, și de pe youtube, unde am văzut câteva live-uri. Doar că tot pe facebook scrie că există din 2012, deci nu sunt așa de noi, iar din videoclipuri am observat că au un line-up schimbător. Așa că nu știam prea multe.

Din fericire, pentru deschiderea Fanfarlo, Moon Museum a venit în formula completă, cu tot cu invitat special. Formulă în care devin ceea ce s-ar numi un supergroup (un fel de Justice League): Oigăn la diferite chitări și voce, John Ciurea la tobe și Uțu Pascu la bas (toți trei membri Kumm) și Robin Proca la chitară, cunoscut în viața de zi cu zi drept solist Robin and the Backstabbers. Plus ceilalți doi componenți ai trioului de bază, Mihai Grama, la voce și tamburină, și Ami Crișan, la voce și clape. Nu știu dacă ei doi sunt și în alte trupe, dar au fost îndeajuns de super la concert încât să facă parte din supergroup. În plus, pe câteva melodii și-a făcut apariția și cealaltă jumătate muzicală a familiei Proca, Vladimir, la tamburină și voie bună.

Moon Museum

De fapt, ăsta e primul lucru pe care îl observi la Moon Museum: au voie bună cât să îi umple pe toți călătorii din metrourile de dimineață. Ai impresia că nu ești invitat la spectacolul unei formații, ci la jam-ul de duminică după amiază din garajul unor prieteni, imediat după ce ți-au servit limonadă.

Mie mi-au adus aminte de un coleg de liceu, care zâmbea tot timpul. Inițial era interesant, dar apoi observai că zâmbea chiar tot timpul. Absolut tot timpul. Și dacă îl priveai mai îndeaproape, părea că și suferă puțin, ca și cum ar fi avut o boală foarte ciudată. Mă gândesc că poate și ei aveau același lucru, or fi mâncat de la aceeași cantină.

Dar să nu credeți că pe scenă era doar o reclamă continuă la pastă de dinți. Nu, Moon Museum cântă un indie folk, care uneori o dă către rock, plin de refrene catchy și ocazii de zbânțuială. Și au solouri de chitară! Mai țineți minte, solouri de chitară? Pe lângă faptul că Robin se pricepe bine de tot cu chitara, mai și arată cum trebuie când o face. Și să nu uităm că și Oigăn e de profesie chitarist, cum ne-a demonstrat când a trecut la slide guitar (slide guitar!) pe o piesă. Iar cel mai bine și cel mai bine sună totul când sunt și ceilalți doi soliști de-o parte și de alta a scenei și fac armonii.

Moon Museum cântă un stil de muzică de care îmi era dor și o fac tare bine. Și se mai și distrează în timpul ăsta. Mi-a plăcut așa de mult că am luat și setlist-ul. Setlist pe care un tip îl aruncase după ce aflase că nu e de la Fanfarlo. Tipule, ești un fraier.

 


Interludiu

În timpul pauzei m-am îndreptat către barul din Front, care părea mai gol. Am mers pentru o bere, dar am descoperit cel mai dubios și minunat concept de petrecere.

DJ-ul, pe care sigur l-ați văzut dansând cel puțin o dată prin Modern (cu sau fără aripi), punea muzică și făcea un fel de oldschool MC-ing pe deasupra. Subiectele atinse au inclus fresca socială din club, ciclicitatea anotimpurilor, condiția dj-ului în societate sau, pur și simplu, “Let’s party, bitcheees!”. Se pare că ideea de bază era de open mic (“It’s open mic, bitcheees!”), adică oamenii ar fi trebuit să ia microfonul și să întrețină și ei atmosfera. Asta nu prea s-a întâmplat, dar mai bine, că oricum oricine altcineva ar fi fost dezamăgitor.

Uneori făcea și un fel de karaoke, de exemplu crăncăneli sau versuri murmurate peste Lotus Flower. Știu că acum nu sună bine, dar live era deosebit. Aveai impresia că ești în scena de clubbing dubios dintr-un film indie care se petrece Berlin.

Ca tabloul să fie complet, când am reușit în sfârșit să mă rup de această petrecere și m-am întors în sala principală, sunetiștii din Control au decis să lase sunetul de sala mică ca soundtrack pentru probele de sunet făcute de Fanfarlo, ceea ce a creat confuzie și farmec.

Sunt atât de curios cum a decurs întâlnirea în care a fost pitch-uită această idee. Din păcate cred că a fost un eveniment one time only.


 

Fanfarlo s-au urcat pe scenă, și-au acordat instrumentele și au pornit, totul într-o atmosferă destul de tăcută. Apoi însă a început să curgă indie-ul și lucrurile s-au mai animat.

Trebuie să vă spun că mă așteptam la altă o componență a trupei, cel puțin live. Știam că ei sunt doar cinci în descriere, dar sunetul lor mă făcea să mă gândesc că vor fi mai mulți pe scenă. Nu m-ar fi mirat să văd chiar și niște backing vocals. Deja îmi puneam problema cum vor încăpea toți.

Până la urmă au fost doar cei cinci, care s-au descurcat schimbând din când în când instrumentele. Deși am apreciat efortul, parcă a lipsit ceva din plinătatea (chiar e un cuvânt) și energia înregistrărilor. Să zicem că a fost o variantă mai intimă a pieselor lor.

fanfarlo

Singurul lucru pe care îl am împotriva celui mai recent album al lor este că vocea solistului nu îmi place la fel de mult ca pe primul. Pe Reservoir sună ca și cum ar fi un tânăr Martor al lui Iehova, care merge din ușă în ușă plin de entuziasm și inocență. Pe Let’s Go Extinct sună ca un solist indie puțin îngâmfat.

Din fericire, live a fost prima variantă. Din nefericire, în conversațiile dintre piese mi s-a părut că avea și alte caracteristici ale unui Martor al lui Iehova: era puțin enervant și prea spiritual (tot încerca să ne comunice ceva despre cum ghețarii sunt minunați).

În schimb persoana mea preferata din formație a fost tipa de la clape, vioară și laptop. Pe lângă faptul că schimba trei instrumente, mai avea din când în când și niște priviri super fixe și serioase în public, ca și cum îi identifica pe toți care nu se distrau și îi punea pe lista neagră. În plus, avea o voce fermecătoare, care din când în când îl completa foarte bine pe solist.

Acestea fiind zise, a fost dans și voie bună. Fanfarlo și-au cântat cele mai cunoscute de pe cele trei albume, iar concertul a durat fix cât trebuia, adică nu îndeajuns încât să începi să te plictisești. Cele mai de succes momente au fost I’m a pilot, Landlocked și, mai ales, The Walls Are Falling Down, ultima piesă din bis, care a prins pe toată lumea (inclusiv pe cei care păreau că abia au venit pentru că s-a lăsat accesul liber) într-un fel de vals fericit.

La final, membrii Fanfarlo au promis că se vor mai întoarce. Eu deja mă grăbeam în sala mică, ca să mai ascult dedicații și karaoke.