Era ora trei și mă îndreptam mulțumit către autocar.

La Electric Castle am mers cam ca într-o excursie cu clasa: nici nu m-am uitat atent pe program, eram acolo pentru atmosferă. Totuși, dacă aveam niște așteptări, erau de la prima zi, cu Die Antwoord headlineri. Niște așteptări destul de joase, ce-i drept, după ce le văzusem live-urile de pe youtube. Dar Die Antwoord au fost bine de tot. Au cântat, au arătat și s-au mișcat fix cum trebuia. A fost un concert-petrecere de toată frumusețea, care în unele momente a dat chiar în rave în toată regula. În rest, Subcarpați au fost Subcarpați și Slow Magic și-a pus luminițe pe mască. Nu știu despre voi, dar eu numesc asta o zi de festival bună.

Atunci ne-am privit în ochi prima dată. Dacă ar fi fost un film, aș fi avut o fracțiune de secundă de claritate, un presentiment despre ce va urma. Tot restul lumii ar fi dispărut și am fi primit close-up-uri alternative. Aș fi văzut întunericul și disperarea pe care le ascunde. Mi-aș fi dat seama că doar unul dintre noi doi va câștiga și că acela nu voi fi eu.

Cum nu era un film, m-am uitat la coada imensă, am oftat și am dat din cap. Am trecut repede prin gama normala de gânduri în situații de genul ăsta, de la “O, Doamne, nu voi mai pleca niciodată de aici” la “Sigur o să meargă mai repede decât pare“. M-am așezat la rând și am așteptat, încrezător că voi trece și peste asta.

Că nu e organizarea pefectă la transport, a fost clar încă de la primul drum. Din ceva motiv de neînțeles, nu puteai să îți cumperi decât bilet (de fapt, un bon fiscal scos dinainte) pentru un singur drum. Așa că aveai de fiecare dată ocazia să stai la coadă. Organizatorii au vrut să se asigure că trăim 100% experiența de festival.

După o jumătate de oră de înaintare domoală, am cumpărat bonul și am ajuns la cea de-a doua coadă, coada propriu-zisă pentru autocare. Câte un autocar venea cam la 10-15 minute. Evident, insuficient pentru cei 6000 de oameni care veniseră în prima zi și nu stăteau la camping (potrivit estimărilor organizatorilor).

Și totuși, lumea avansa constant. Atacau pe flancuri. Ceilalți, care fuseseră la grădiniță și învățaseră de la coada la toaletă să își aștepte rândul, priveau și oftau.

Era destul de frig, dar măcar aveam vestimentația perfectă de festival. Cuvântul cheie: stratificare. Oricum, nu temperatura era problema principală, nici faptul că autocarele veneau prea rar. Problema era că niciun reprezentat al festivalului nu era acolo ca să se ocupe de organizare. Electric Castle a hotărât că cele câteva mii de persoane, care erau praf după o zi de concerte, se vor descurca singure. Că doar eram toți adulti, 18+. Electric Castle, de fapt, încerca să ne responsabilizeze.

Pe la patru s-a instaurat, încet, dar sigur, disperarea. Pentru că patru e o oră de tranziție, între distracție și somn. Dispoziția de petrecerea se încheiase deja de la trei, la cinci începe dimineața. Vrei acasă, acum.

Întâi atacurile pe flancuri s-au intensificat. Treceau pe lângă tine oamenii de parcă aveau ochelari de cal. Apoi au venit două autocare deodată. Ăsta a fost momentul în care s-a renunțat la orice fel de ordine, pentru că al doilea autocar a deschis ușile în fața celor care abia ajunseseră la coadă. Pentru ceilalți, ghinion.

Pe la patru jumătate am observat că ceasul electric de pe clădirea de lângă noi e cu o oră în urmă. Spre deosebire de noi, locuitorilor din Bonțida nu prea le păsa cât e ceasul. Sau poate a fost soluția găsită de organizatori pentru a calma spiritele.

Între timp ajunsesem în capul cozii, dar asta nu mai avea nicio relevanță. Un grup de renegați se rupsese din gloată și blocase un autocar înainte să ajungă la zona de așteptare, așa că noi l-am prins deja plin. Schema asta a mai mers de câteva ori, apoi un șofer nu a mai deschis și s-a format o coadă de trei autocare. Până la urmă au deschis și ei. În continuare a fost pur și simplu aleatoriu, se instaurase haosul.

E foarte interesant să urmărești oameni disperați. Dacă aș fi avut cazare în sat, m-aș fi așezat pe o bordură și aș fi fost recunoscător că pot observa o astfel de situație. Așa însă, am avut doar un atac de nervi.

Pe la cinci intrase bine de tot frigul în vestimentația mea perfectă de festival. Partea pozitivă a fost că nu prea aveam timp să mă gândesc la asta, eram prea ocupat să fiu deznădăjduit de specia umană.

La cinci și jumătate a venit ceea ce îmi imaginez că era un reprezentant al companiei de transport. Purta o cămașă în carouri băgată în pantaloni și avea aspect de șef de badigarzi. Exact ce a făcut nu vă pot spune. Putea să danseze din buric și să împartă pufuleți gratis, că nu prea mă mai interesa în acel punct.

La un moment dat am observat că erau și câțiva membri din Lights Out prin jur. Asta mi-a dat un sentiment de consolare. “Ia uite, li se întamplă și lor“, cam așa ceva. Ce să zic, mă agățam de orice. Soarele răsărise deja de ceva timp.

Pe la șase m-am urcat într-un autocar. Mai rămăseseră în total oameni doar cât pentru încă un autocar. M-am așezat pe scaun și mi-am luat la revedere de la ulițele Bonțidei.

Nu am nimic cu oamenii care s-au băgat în față. Nu îi judec. Bine, îi judec puțin, dar doar puțin. Nici cu șoferii. Ar fi fost super dacă ar fi putut să fie ceva mai stăpâni pe situație, dar nu asta era responsabilitatea lor. Totul a fost doar din cauza organizării din partea Electric Castle sau, mai bine zis, lipsei ei. A fost cea mai dezastruoasă experiență legată de un festival prin care am trecut vreodată.

Dar să nu încheiem în această notă negativă. Există și o jumătate plină la toată aventura asta. A fost atât de oribilă, încât voi trata cu calm și înțelegere orice probleme voi mai întampina la un festival de acum încolo. Orice va fi, va păli în comparație cu noaptea mea în Bonțida.
Multumesc, Electric Castle!

PS: Ce este cel mai frustrant e că, în următorele seri, prin simplu fapt că au fost prezenți doi oameni care să se ocupe de organizare, plus două garduri de fier, totul a mers ca pe roate. Ca și cum aș fi visat doar că am stat trei ore să prind un autocar.