Pic_Waves

 

Fericirea e atunci când îți iei un hard disk extern și ai spațiu. Îmi place spațiul. Mai ales atunci când îl am. Vă dați seama? Un terabyte întreg doar pentru mine. Asta înseamnă, fiți atenți aici, 1000000000000 de bytes întregi în care pot să dansez de parcă nimeni nu se uită la mine. Fiindcă, ei bine, nimeni nu se uită la mine.

 

E spațiul meu, ce naiba. Am chitanță pentru el.

 

Nu știu dacă realizați asta, dar pot să pun acolo toată viața mea. De fapt, asta o să și fac. Pun acolo toată viața mea. Pun filme, inclusiv alea două pe care le-am văzut weekendul ăsta și care nu m-au impresionat, pun pozele alea de tot felul la care nu m-am mai uitat de ani de zile și la care nici n-o să mă uit în continuare ani de zile, pun și viața mea academică pe acolo, căci nu pot s-o las în urmă, tocmai acum, după ce am cărat-o atâta după mine. Și da, pun și muzică. Multă muzică.

Dacă ne luăm după proporții, se pare că cea mai mare parte din viața mea e facută din muzică. Și apoi din filme. Cred că poți să judeci un om în funcție de cum și-a aranjat viața-n My Computer. Chiar cred asta.

 

În fine.

 

Cert e c-am pus acolo toată viața mea. Acum pot sa ma plimb cu ea în buzunar.

I-am pus și pe băieții ăștia de la Gosh Pith acolo. Par de treaba ei, așa de felul lor. Sunt din Detroit și par să fie cosmici, exact cum îmi plac mie lucrurile. Cosmice. Cât mai cosmice. Fără număr de cosmice. Nu de alta, da’ chiar ei zic că-s foarte cosmic-trap/high-pop/blues.

Eu-i cred pe cuvânt.

 

Știți, acum că mă uit mai bine la viața mea, așa de sus, din depărtare, îmi dau seama că e prea mult spațiu. E atât de mult spațiu, încât toată viața mea pare mică și nesemnificativă prin comparație cu tot spațiul rămas liber.

Sugi pula, spațiu. De ce-mi faci asta? Credeam că suntem prieteni.

 

 

Poza-i furată de aici