“Pentru tine…”. O văd cum ține telefonul în mână și începe să scrie asta. Stă chiar în fața mea, puțin pe stânga. E îndeajuns de aproape, deși ne despart vreo două persoane. Se oprește. Se mai uită pe scenă. Dă din cap. Parcă e acolo, dar parcă nu e, de fapt. E greu să-ți dai seama.

Este duminică seara, puțin trecut de ora 21:00. Pe scenă se află The National. Matt Berninger se umflă-n emoții pe Bloodbuzz Ohio, cei prezenți renunță la a avea spațiu personal, doar ca să respire mai mult din aerul respirat de el; o tipă brunetă, pe care n-aș mai putea să o recunosc acum, scrie un SMS, fix la doi pași de mine; iar eu, ei bine, eu comit un act de pseudo-voaierism. În loc să ascult una dintre piesele care m-au făcut să vin la Summer Well, aleg să intru neinvitat într-un moment intim al unor persoane pe care nu le cunosc. Nu regret nimic. Sunt aproape de scenă. Ea e mai aproape. E foarte posibil să fie șatenă. E deja destul de întuneric și nu pot să-mi dau seama. Dar nu contează.

Nu cred în șaten. Șaten e o invenție cu care nu sunt de acord.

Mai trage aer în piept, mai mestecă un refren din ce-i zice Matt și apoi se uită din nou în ecran. Șterge ce-a început să scrie. Lumea dă din cap, cântă versuri, se mișcă, trăiește, se sufocă, se impinge pentru o fâșie de pământ. Începe să scrie din nou. Îi scrie unui tip. Pare să aibă emoții și e nehotărâtă.

Vreau să știu ce o să-i scrie.

***

 

“Câștigați garantat…dacă aveți noroc” este primul lucru care mi se spune, imediat cum intru pe domeniul Stirbey. Este sâmbătă, prima zi de Summer Well – singurul festival de muzică din România care are aceleași gusturi muzicale ca mine – și o promoteriță încearcă să-mi vâre-n nas un pliant cu Samsung Galaxy S5. Nu mă interesează Samsung Galaxy S5. Sunt transpirat și nu-mi doresc decât să beau o bere și să ascult muzică.

N-am citit Divina Comedie a lui Alighieri și nici nu plănuiesc să o fac, însă îmi imaginez că drumul din București la Summer Well este un rezumat bun la partea în care este povestit drumul lui Dante în Infern. N-au existat oameni care să coordoneze participanții veniți în stația de autobuz, în schimb au existat multe grade celsius și biscuiți TUC. Cumva asta m-a pregătit pentru acel moment când, la sfârșitul festivalului, mi s-a zis cu zâmbetul pe buze, că “Noi nu mai avem apă. Încercaţi la alt stand”. Niciun alt stand nu mai avea apă. N-au funcționat nici aparatele RATB de reîncărcare a cardurilor, deci nu se puteau cumpăra decât altele noi, altele noi care nu costau 7 lei, cum a fost comunicat, ci 8,6 lei. E ok, sper că diferența ajunge în fondul de educație a celor de la RATB. Au nevoie. Nu doar temperatura era mare, ci și numărul de oameni. Mai mulți ca anul trecut și ceva mai tineri. S-a întâmplat și un lucru frumos, anul acesta a fost lansată o aplicație pentru festival. N-am folosit-o, dar simplul fapt că există mă face să dau din coadă. Ce mai contează. Important e că vreo jumătate de oră mai târziu am aflat că o să câștig garantat. Dacă am noroc.

Și apoi am băut o bere.

IMG_5237

 

“Ăăăăuu gaaad!!!” Aud prin jur deodată. Șoc, teroare, ce se-ntâmplă? Nu-nțeleg, de unde vine reacția negativă. Pe scenă sunt Prides și deja cântă de pe la 17:00 și un pic, adică chiar de pe la ora care trebuie. Mai frumos decât un festival de vară este un festival de vară care începe la timp. Iar ăsta a fost iar un lucru mișto la ediția din acest an a festivalului – s-au ținut de program. După un casual “Thank you for having us here” au început să cânte ce-au avut de cântat. Nu mult, pentru că așa cum bănuiam Prides nu au multe piese. Sunt un band cu o istorie tânără și sună destul de ok, doar că, cel puţin pentru moment, n-aș putea să-i scot din zona “sunt ok și atât”.

“Ăăăăăău gaaad!!” era felul celor din jurul meu de a-și manifesta nesatisfacția provocată de un cover venit parcă de nicăieri. Au cântat “Time after Time”-ul lui Cyndi Lauper. A fost ceva interesant de auzit, însă nu l-aș descrie ca pe cel mai bun cover. De fapt, nu aș folosi deloc cuvântul “bun” în descrierea sa. După niște alte câteva piese, Prides își termină ziua de lucru cu cea mai cunoscută piesă a lor, Messiah. Cât despre public, încă de dinainte de a începe concertele erau vreo 2-3 rânduri de tineri (a se citi 15-16 ani) care deja erau aliniați lipiți în fața scenei. La un moment dat credeam că-i un publicity stunt făcut de Poxipol, fiindcă nu s-au dezlipit de acolo toată ziua. N-a fost un stunt.

“Am venit aici pentru Bastille, Chlöe și da, chiar dacă toate piesele lor sună la fel, și pentru The 1975”  – Adina, spectator

Este șase jumate, în continuare prima zi de festival, iar pe scenă urcă Chlöe Howl. Roșcată, cu pistrui și cu accent britanic, își face apariția fără nicio introducere pompoasă. Are o voce puternică, care îi ascunde vârsta de 19 ani, însă temele pieselor sale, pline de zvâc tineresc, o dau de gol. Ne zice că nu știe cum sunt petrecerile pe la noi, dar ea a fost la un party mișto, care a inspirat-o să scrie o piesă. “Boys and girls” se numește și începe să o cânte. Spațiul dintre oamenii din public începe să se micșoreze și apar din ce în ce mai multe mâini în aer. Cu cât înaintezi spre scenă, cu atât media de vârstă scade. În fața mea trei tipe vizibil mai tinere, îmbrăcate îndeajuns de sumar încât o babă comunistă de-a lui Dan Lungu să-și facă cruce dacă le vede, dansează lasciv, însă nimeni nu se uită la ele. Nimeni în afară de mine. Mă uit la ele și le judec. Ciudat, nu mă simt nici babă, nici comunist. Una dintre ele are o brățară de festival pe care scrie “partener”, iar alta dă din cap atât de tare încât mă lovește peste față cu părul ei vopsit într-o culoare de blond-berceni puternică. Nu mă deranjează. Îmi place de Chlöe și nu vreau să mă rup de ceea ce se întâmplă pe scenă. Cred că despre asta e un festival: despre muzică, aglomerație, plete care te lovesc și transpirație. E puțin trecut de șapte seara când Chlöe ne zice “thank you so much”, imediat după ce a cântat “Rumour” și părăsește scena. I s-a părut că suntem un public mișto și ne-a promis că o să-și termine primul album cât de curând.

Cred că Chlöe Howl a avut cel mai bun performance din prima zi a festivalului. N-a fost pretențioasă în discursuri cu publicul, nu m-a plictisit, are o voce puternică și niște piese catchy as hell și are o prezență scenică pregnantă. Faptul că e roșcată, cu pistrui și accent britanic a ajutat-o, ce-i drept.

IMG_4889 copy

Între Chlöe Howl și The 1975, pauză. Pauză în care descopăr că sunt prea puține case cu jetoane pe domeniu Stirbey, motiv pentru care s-au format cozi lungi. Însă treaba la ele se mișcă repede, așa că n-a fost o problemă. Nici toaletele n-au fost o problemă, chiar dacă erau mereu invadate de sexul frumos. Să vă zic despre sexul frumos. Lu’ sexul frumos îi place să meargă la toaletele sexului puternic, pentru că sexul puternic își eficientizează ca lumea timpul de pișare, prin urmare la toaletele sexului puternic nu-i niciodată coadă. Mai întâi am dat drept de vot sexului frumos. Acum sexul frumos vrea să pună mâna și pe toaletele noastre. Așa-i viața.

***

The 1975 mi se par ok, însă rândurile din ce în ce mai groase de fane înfocate care apoi desenează inimioare în comentariile de pe pagina lor de Facebook din fața scenei m-au speriat îndeajuns de mult, încât să nu vreau să stau prea în fața. Asta plus faptul că deja mă cam îmbătam. Chiar și așa, era greu să nu observi entuziasmul general, îmbulzeala formată sau pieptul gol al solistului de pe scenă. Atmosfera de festival e aici. Un “This is our last song. We fucking love you” mai târziu, încep să cânte “Sex”, după care păresesc scena, ca să-i facă loc următorului artist din line-up, adică John Newman. Eu nu sunt și nici nu voi fi fan John Newman, însă a fost destul de apreciat de cei prezenți. Fiindcă s-a mișcat destul de mult și a încercat să facă atmosferă a fost răsplătit cu entuziasm, dans, mâini în aer și beri vărsate pe jos. A strigat “Summer Well Festival, make some noise!” și a început să cânte “Love Me Again”. E deja trecut de zece seara, nu poți să te mai miști printre cei prezenți, fiindcă efectiv nu ai loc, și toată lumea dă din cap sau dansează cu tot trupul. Nu simt că pot să relate to cu ce se întâmplă, însă nu-i bai căci apare când nu mă așteptam un “Thank you, good night” și totul se termină.

Mai beau o bere.

IMG_4959copy

IMG_5067

Headlinerii primei zile de la Summer Well, Bastille, au fost probabil și cei mai așteptați dintre toți. Îmi imaginez că sunt motivul pentru care liniile de adolescente din fața scenei nu s-a mișcat toată ziua de acolo. Așteptările sunt ridicate, publicul e foarte numeros, lumea se simte bine și e pregătită să se simtă și mai bine.

Nu e încă 11 seara când se aude intro-ul din Twin Peaks și imediat după el intră pe scenă Bastille. Cei prezenți încep să se isterizeze, ca la orice concert, mai mult cei din față, mai puțin cei din spate. Cu atât mai mult cu cât solistul de la Bastille zice un “mulțumesc” urmat de un “OMG, this is insane”. Aș fi vrut să-i spun că introul ăla de la Twin Peaks a ridicat foarte mult așteptările și ar fi cazul să nu dezamăgească.

 

***

“Câți pula mea mai treceți pe aici?” este mesajul călduros pe care l-am primit de la un alt participant, și el ascultător de muzică frumoasă, atunci când încercam să-mi fac loc, adică să mă strecor fără să mor strivit de oameni, mai corect spus, spre zona în care stăteam cu toții. Am mai băut o bere. Era atât de multă lume, încât încercarea de a nu călca în picioare pe vreunul dintre cei care stăteau culcați pe pături pe jos putea să devină probă olimpică.

Îl văd pe Dan Smith, solistul de la Bastille, cum sare-n sus și cântă Things We Lost In The Fire, însă simt că nu-mi place. Nu-mi vine să dansez și nu-mi vine să-l mai ascult. Deja am băut destul de mult și tot degeaba. Hotărâm că-i timpul să plecăm.

Am plecat pe la jumătatea concertului Bastille sau poate puțin peste jumătate, cine mai știe, însă nu pot să zic că am regretat. A fost un show plictisitor și asta i-a făcut performance-ul să fie cel mai dezamăgitor dintre toate concertele de anul ăsta de la Summer Well.

IMG_5149copy

Dacă ajungeați puțin dupa ora cinci la Summer Well, în ziua doi, nu ați fi văzut niciun solist pe scenă, fiindcă solistul în cauză tocmai se aruncase în public și ajunsese pe umerii unui fan mai vânjos.

Ziua doi a început în forță cu Reptile Youth, trupă care a mai fost în România, dar pe care eu n-am apucat să o văd live. “Last time we were here, we played at Control Club and made a lot of friends”, ne-au reamintit ei. Așteptările mele erau ridicate tocmai fiindcă am auzit că sunt destul de demenți live și se aruncă în public, iar dacă se întâmplă să fii printre cei din primele rânduri, există șansa să ieși puțin șifonat. Vă reamintesc că primele rânduri erau populate preponderent de adolescente. Ce-i drept, în ziua doi mai puține decât în prima. Veniți din Copenhaga,  băieții de la Reptile Youth păreau să fie o versiune mai rock a fraților Hanson (oh, anii ’90, ce faceți? Sunteți bine, sănătoși?), până când solistul s-a dezbrăcat și a început să facă un show mișto, poate prea mișto pentru un band de deschidere. “It’s very hot. We’re gonna play some rock music!” Și așa a fost. Pe cer, o libelulă ușor de observat părea că dansează, căci se mișca în cerc, fără să părăsească zona din dreptul scenei. Cine știe, poate chiar îi plăcea și ei. Nouă cu siguranță ne-a plăcut performance-ul Reptile Youth. “The last song, the last song”, ne avertizează solistul și apoi se aruncă încă o dată, ultima oară, în public. Nu e probabil cel mai fericit crowd surfing pe care l-a făcut în viața sa, dat fiind faptul că publicul este preponderent feminin, după cum am mai zis, însă se întoarce pe scenă fericit că s-a întâmplat.

IMG_5181copy

O fată din fața mea flutură un carton pe care e scris un mesaj. Nu văd ce scrie, însă văd spatele cartonului, pe care scrie “Dosar”. N-am mai văzut un dosar de ceva vreme, nu mă așteptam să văd unul tocmai la Summer Well. Probabil nici cei din spatele ei, care nu văd scena bine din cauza lui.

Dosar

Tom Odell a intrat pe scenă, imediat după restul band-ului său, n-a spus nimic, s-a așezat la pian și a început să cânte abrupt. Primele sale cuvinte au fost “Cold hands, white light”, adică versurile de la începtul piesei “I Know”. Blond, cu tenul deshis și păr ceva mai lung, ar fi putut trece drept nordic, însă știam deja că-i englez de felul său. “How you doin’, Summer Well? My name is Tom Odell.” zice zâmbind, cu o mimică inocentă, publicului, public care deja pare bine dispus de prezența lui acolo. Între piese ne zice că i-a luat ceva vreme să ajungă aici, în Romania, dar ce-i important e că se află printre noi acum. Nu știu ce a contat mai mult, faptul că e blond și innocent-looking sau faptul că are niște piese emoționale pe care le cântă la pian, însă la un moment dat era greu să nu vezi fanele mai tinere care făceau inimioare cu mâinile ridicate în aer. Eu, naiv, nu credeam că în anul 2014 încă mai sunt apreciate inimioarele făcute cu palmele-n aer la concerte. Pe la șapte, când seara începea să fie seară, însă era la fel de cald și din ce în ce mai aglomerat, cei prezenți cântau împreună cu el versurile de la “Another Love”. “Let’s go!” țipă deodată și urmează un climax muzical frumos, combinat cu sărituri sincrone ale publicului. Pe la șapte și un pic se retrage de pe scenă, nu înainte de a ne spune că “some of my favourite bands are playing tonight” (Ce ciudat, ce bizar și ce coincidență, îmi vine-n cap o replică favorită) și de a arunca microfonul.

IMG_5221copy

“E lame falafelul!” zice o tipă grupului gălăgios de prieteni cu care era, atunci când vânzătorul de la Calif iese în fața noastră să ne întrebe cine vrea falafel, că se face mai repede decât șaorma cu pui. Doar două persoane dintr-o coadă lungă au preferat falafel. Restul și-au așteptat rândul ca să primească ceea ce-i mai greu de obținut. Mi se pare corect, satisfacția e mai mare. În timp ce eu mâncam șaorma, Miles Kane începuse deja să cânte. Nu mi s-a părut grozav, dar totodată știam deja că nu mă număr printre fanii lui. Mulți mi-au zis că le-a plăcut, unii chiar au venit special pentru el la Summer Well. Mie mi s-a părut fix ca Kings of Leon, pe care îi văzusem cu un an înainte la Open’er, static ca o scândură și cumva lipsit de vreun element atrăgător. Nu am simțit vreo diferență între a-l asculta live și a-l asculta acasă. Pe la sfârșitul concertului, înainte să-și înceapă piesa, i-o dedică lui Tom Odell. E vorba de “Rearrange”. Pe la opt jumate și-a aruncat chitara, semn că al său concert tocmai s-a terminat. Mulți din cei prezenți l-au apreciat. Eu nu prea. Poate că-i de la șaorma. Trebuia să-l ascult pe stomacul gol.

IMG_5254copy

“My brother and I came from Romania” se aude de pe scenă înainte să înceapă Matt Berninger să cânte “If I stay here trouble will find me”. Așa aflăm că o parte din The National au rădăcini românești.

Mă aflu în față, cel mai în față dintre toate concertele de la Summer Well de până acum. Este concertul cel mai important de la Summer Well pentru mine, nici nu se poate altfel. Lângă mine este un cuplu care, până să înceapă concertul, stătea pe o pătură. Dacă treceai pe lângă ei, nu știai cum să faci să nu-i calci în picioare. Acum, tipa se ceartă cu un alt tip care vrea să intre in față. Îi zice că nu se poate, nu mai e loc. Tipul se enervează, o împinge și trece. Prietenul nu face nimic. Nu face nimic până când pe scenă se cântă “Fake Empire”, când începe să o sărute. Îmi amintesc cât de mult mă enervează cuplurile stridente la concerte. Cuplurile stridente în locuri publice. Cuplurile stridente, în general.

Încep să mă îngrijorez că Matt n-o să coboare prin public, ca ultima oară când l-am văzut live. Ce-i drept, atunci era beat pe scenă, acum doar se plimbă ca un nebun din stânga în dreapta și din dreapta în stânga, cu spatele la public, în timp ce cântă. Îmi place că pare așa alienat când cântă. Îngrijorarea mea ia sfârșit când, cântând “Mr. November”, coboară printre cei din public, în partea dreapta a scenei. Îl pierdem cu toții din câmpul vizual, se afundă în mulțime și nu putem decât să bănuim unde este în funcție de țipetele și mișcarea publicului. E aproape zece și jumătate seara când în mulțime se vede o pancartă cu “It’s quite a company”, în timp ce din boxe se aude “Terrible Love” și Matt coboră din nou în public, de data aceasta, în cel din stanga, pe care l-a neglijat prima oară. Istoria se repetă în cadrul aceluiași concert. Concertul se termină, solistul aruncă playlistul band-ului oamenilor din primul rând, iar noi, toți ceilalți, răsuflăm ușurați. Nu-mi dau seama dacă e fiindcă putem respira în sfârșit puțin, fiindcă mulțimea se risipește sau fiindcă tocmai am fost prezenți la un concert foarte mișto și avem nevoie de un scurt moment de reculegere. The National au fost cel mai frumos moment din Summer Well pentru mine, dar nu sunt surprins de concluzia asta.

IMG_5285 copy

“În timp ce mulțimea sare-n sus, apare și o pancartă cu “My computer thinks I’m gay. What’s the difference anyway.” Suntem la ultimul concert din cadrul Summer Well, pe scenă se află Placebo, iar eu aud live pentru prima oară “Too Many Friends”.

Pentru mine concertul Placebo a fost o datorie pe care trebuia să o achit de mult timp. Deși au fost în România de mai multe ori, n-am apucat niciodată să-i văd, așa că Summer Well a fost oportunitatea de care trebuia să profit. Nu-mi pot imagina cum anume am reușit să traversez toată mulțimea înainte concertului, ca să ajung în față, însă am reușit. Și am făcut bine, căci a fost un concert frumos, deși Brian Molko n-a fost cel mai vorbăreț solist pe care l-am văzut pe scena aia. Am apreciat însă faptul că au cântat multe piese de pe albumele vechi. Îmi era teamă că o să cânte foarte multe piese de pe noile materiale, piese pe care nu le știu. Mi s-a părut mișto că au promovat toleranța. “Peace, love, and tolerence” zicea Brian, în timp ce gesticula spre chitara colegului său de scenă, chitară acoperită de un rainbow flag. Și mi-a plăcut că am apucat să aud live “Post Blue”, piesă pe care, nu știu de ce, nu credeam că o să o cânte. Un concert și un bis mai târziu, s-au aliniat cu toții pe scenă și s-au înclinat în fața publicului.

Și eu mă-nclin în fața festivalului Summer Well. Frumos festival. Ne vedem și la anu’.

IMG_5333copy

IMG_5354copy2

***

Șterge ce-a început să scrie. Se oprește. Mai trăiește puțin muzica și începe din nou. “Pentru tine…”. Pauză. Nu știe ce să scrie. Pare fericită și tristă în același timp. Nu-mi dau seama dacă e de la concert sau dacă e de la text. Pune și un smiley face. Îi scrie lui “Criscian” – da, cu “ci” – și are meniul în limba română, fiindcă are un “Mesajul Dumneavoastră” grosolan pe ecran. Mă sperie meniurile setate pe limba română. Șterge din nou tot ce a scris până acum. Matt își plânge sufletul pe scenă. E îmbrăcat în negru, dar asta nu-i face burta să iasă mai puțin în evidență.

Ce naiba o să-i scrie până la urmă?

Şterge tot, nu scrie nimic până la urmă şi îşi bagă telefonul în buzunar. Își întoarce privirea spre scenă și se hotărăște să se lase purtată de Bloodbuzz Ohio. Criscian n-o să afle niciodată că ea s-a gândit la el în seara aia.

 

***

Photo credits: Codrina Cazacu (în afară de cea cu “Dosar”, care îi aparține Biancăi Negre)