În videoclipul pentru Art School, Frankie Cosmos, pe numele ei adevărat Greta Kline, își manifestă iubirea pentru Justin Bieber. Greta, personajul principal al videoclipului, are întreg arsenalul unui fan adevărat: postere, poze, reviste, de toate. Cu toții am avut momente de-astea, nu? Bine, poate fără perne imprimate.

Eu, de exemplu, mi-am materializat prima dată pasiunea pentru un artist într-un centru comercial din Sinaia. Aveam vreo șapte-opt ani și tocmai primisem niște bani de la ai mei, probabil de ziua mea. Pentru că eram în vizită la bunica, am mers în singurul loc din oraș în care aș fi putut să îi sparg. Printre electrocasnice, adidași, jucării și cine mai știe ce puteai găsi într-un centru comercial din anii 90, am găsit cel mai minunat lucru din lume: un tricou cu Michael Jackson.

Era, așa cum v-ați aștepta, oribil. Arăta ca orice tricou rock negru generic, doar că având bustul lui MJ în loc de Metallica. Desenul în sine părea făcut de același artist care a patentat design-urile cu lupi strigând la luna. Lângă era un text pe care nu mi-l mai aduc aminte, dar cred că era la nivelul “Forever the King”. Evident, măsurile erau destul de aiurea, așa că îmi era și puțin prea lat.
Dar eu eram fericit.

Ce-i drept, admirația mea față de MJ nu era foarte profundă. Îmi plăceau videoclipurile, îmi plăcea coperta casetei piratate cu Dangerous pe care o aveau părinții mei și toate rudele știau că sunt fan. Din punct de vedere muzical, cunoștințele mele se cam limitau la versul “It don’t matter if you’re black or white“. O lecție socială importantă, dar gramatical discutabilă.

Punctul maxim al carierei mele de fan MJ a fost atins însă în București, pe Stadionul Lia Manoliu, unde am văzut concertul lui din 1996 (“celălalt concert”). Singurul lucru pe care îl rețin este intrare în scenă a lui Michael. Era cel mai spectaculos lucru pe care îl văzusem vreodată și probabil că în restul concertului am încercat să îmi revin. O altă posibilitate este să fi adormit, pentru că era destul de târziu.

Lăsându-i la o parte pe Jackson și Bieber, Frankie Cosmos e ceva foarte special. Ai putea crede că are vreo 14 ani, deși are 20 împliniți. Asta pentru că nu adoptă maturitatea forțată pe care o vezi în general în industria muzicală. După chipul și asemănarea ei e și albumul Zentropy, de pe care e luat Art School. E plin de viață și naiv, dar fără a fi deloc stupid. Uneori e puțin trist, dar e o tristețea adorabilă (“I’m the kind of girl buses splash with rain“). Mai ales nu e deloc plictisitor, pentru că cele zece piese au în medie cam un minut și jumătate și par că se termină exact când ar trebui. Iar pe coperta albumului este un câine cu o bonețică, ceea ce cred că este în sine un motiv îndeajuns de bun încât să îl ascultați.