Album2

Am tăiat o pâine și – băi, ce credeți? – chiar acolo-n felia de pâine l-am văzut. Nu, nu pe Jesus, ci pe William Doyle. Bine, toți îl știu drept East India Youth, de fapt. Și eu-l știu tot ca East India Youth, da’ am zis că ar fi drăguț să-i folosesc numele real, ca să fim mai intimi, deși nu ne cunoaștem. Nu-i nimic, d-aia există SubAsfalt, ca să fiu eu intim cu feliile de pâine care-mi zâmbesc.

Am tăiat o pâine și l-am văzut zâmbind.

Stătea așa acolo nemișcat, nu zicea nimic, doar zâmbea și nu știam ce naiba să fac. Măcar dacă era Jesus, eram și eu mai relaxat, îi spuneam gluma aia cu “Ai un cui?”, îl întrebam de sănătate sau discutam despre cum Neil Gaiman voia să-l bage într-o scenă mișto în American Gods, pe care am reușit în sfârșit să-o termin după 4-fucking-luni de zile, dar până la urmă a hotărât să scoată scena de tot (l-aș fi întrebat dacă s-a simțit prost din cauza asta) și tot felul de dintr-astea. Aș fi știut să fac conversație cu Jesus. Dar așa, ce să fac. Îl aveam în față pe East India Youth, tipu’ din Anglia pe care l-am descoperit săptămâna trecută doar, când și-a lansat al doilea album. Nu i-am zis asta, că nu voiam să se simtă prost pentru că nu-l știam deja încă de la primul lui album.

– Ce faci, bă, în pâinea mea?

– Do you speak English?

– Ești în pâinea mea, vorbești pe limba mea. Așa mi se pare corect (mi-a părut rău imediat după ce am zis asta, fiindcă detest profund orice persoană care are pretenții dintr-astea naționalisto-tâmpite).

– Bine, coaie.

– Vezi că poți.

– Bine, coaie.

– Ce faci în pâinea mea? De fapt, nu contează. Îmi place de tine și-mi place că ești în pâinea mea. Nu-nțeleg de ce ți-ai ales un nume de cartier londonez ca nume de scenă, dar îmi place de tine. Am văzut c-ai lansat un album nou luna asta și am ascultat și primul single de pe el. “Carousel” îi zice. Bine, dar știi asta, că doar tu l-ai lansat. Îmi place și vreau să ascult tot albumul, dar n-am apucat, că acum îți ascult de abia primul album și îl tot ascult, că-i mișto. Știi cum e când îți place ceva, te joci cu acel ceva până nu-ți mai place. Așa-s eu acum, mă tot joc cu primul tău album. Looking For Someone e foarte mișto. Și iubesc și videoclipul ăla. Și tot albumul, bine. Dar e ok, chiar vreau să-mi fac timp să-ți ascult și noul album. Ah, vorbesc mult. O să tac.

– Vorbești mereu așa mult?

– Nu, doar atunci când tai o pâine și dau de cineva în ea, cu care apoi am o discuție fictivă. Nu se întâmplă des, dar atunci când se întâmplă, chestia asta mă face să fiu puțin nervos, se pare.

– I actually think you talk a lot all the time.

– Alo, română. Ești fictiv, ce naiba. Faci ce-ți zic.

– Bine, coaie.

– Îmi place cum zici “coaie” cu accent britanic. Nu cred c-am mai auzit pe cineva zicând “coaie” cu accent britanic. Ar trebui să te înregistrez să te audă și Filip, că-i amuzant. Doar că n-am nimic cu ce să înregistrez acum la mine, că mi s-a descărcat telefonul. Bine, asta, plus faptul că ești fictiv și discuția asta nu se întâmplă.

– Tu chiar vorbești mult.

– Lasă-mă-n pace.

– Zi-mi, te rog, îți place noul meu single?

– Băi, da. M-a făcut să mă gândesc la ultima oară când m-am dat într-un carusel. Bine, nu m-am dat niciodată într-un carusel. M-am dat în “caracatiță”. Nu mai țin minte, că se întâmpla acum mulți ani, dar cred că era în Satul De Vacanță din Mamaia. Mamaia-i o stațiune de pe litoralul nostru. Și știu că-i superficial să mă gândesc la piesa ta doar din perspectiva titlului, dar așa s-a întâmplat, ce să fac.

– Ar trebui să asculți tot albumul, cred c-o să-ți placă.

– Bine, așa o să fac.

Apoi l-am uns cu cremă Philadelphia și părea că-i place, fiindcă se observau cutele unui zâmbet mai mare pe crema de pe felia de pâine și-mi plăcea că-i place, fiindcă și mie-mi place crema Philadelphia. Și apoi l-am mâncat.

 

Poate că n-ar mai trebui să mănânc atâta pâine.