E clar că True Romance rămâne punctul culminant al setului Citizens!. De la primele acorduri încep țipete, sărituri, dans. Thom Rhoades, chitaristul, nici nu mai apucă să pornească bătăile din palme, pentru că publicul i-o ia înainte. Pare oarecum banal ca marele hit al formației să iasă bine, dar îți dă un sentiment foarte plăcut și liniștitor să îți vezi așteptările îndeplinite. Așa ajunge toată sala să intre în groove, genul de groove pe care poți să îl simți doar pe o piesă pe care o știi pe dinafară.

Însă nu doar pentru public e cel mai important moment al serii. Pentru Lawrence Diamond, care cântă la clape, chitară și, probabil, orice instrument mai găsește pe la pupitrul lui, e în sfârșit momentul să strălucească. Ca să nu rateze nimeni momentul, bateristul ține unul dintre bețe îndreptat către el în timpul intro-ului. Tot concertul s-a concentrat să producă sunetele dintre celelalte instrumente, dar pe True Romance toți dansează pe notele lui. Și, după ce se asigură că totul sună bine, pare că e prima dată când se distrează. Dacă adaugi încă câteva zeci de minute de dezvoltare a personajului, iese un basm modern cu happy end, gata de transformat în film Disney. Soundtrack are deja.

***

Când am ajuns eu, pe la 11, Leo punea hit-uri indie pentru un Colectiv foarte aerisit și nu era niciun semn că Citizens! vor începe prea curând. O parte din public aștepta afară, la o țigară, un foosball, un prosecco. Către miezul nopții s-a mai umplut sala, dar tot găseai lejer loc cât să așezi o pătură de picnic.

Printre cauzele absenteismului ar putea fi că lumea era preocupată mai degrabă să umple feed-ul de facebook cu poze din weekendul prelungit sau biletele de 55 lei, care, raportat la prețurile din România, te fac să consideri serios cât de mult vrei să vezi un concert. Ce nu mi-a plăcut a fost că, din cauza formei ciudate a sălii Colectiv, mai mult lată decât lungă, sala pe jumătate goală parcă a arătat și mai pustie. Mereu încerc să ma pun în pielea membrilor formației în situații de-astea și să îmi dau seama dacă le taie de tot cheful. Chiar așa părea când, cu vreun sfert de oră înainte de start, Tom Burke, solistul cu mâneci aurite, tocmai pleca grăbit, cu tot cu chitară după el. Dar a fost doar o alarmă falsă.

La 00:10 cei cinci cetățeni au oprit brusc warm-up-ul, s-au urcat pe scenă și i-au dat drumul. Știu cât era pentru că screensaver-ul laptopului rămas în urmă a arătat ceasul timp de o oră și ceva, cât a durat concertul.

Citizens in Colectiv

Mi-am cumpărat mobil nou și ăștia sunt toți cei 0.3 megapixeli ai camerei lui.

Trebuie să recunosc că nu ascultasem încă noul album. De fapt, dacă tot e vremea confesiunilor, nu ascultasem nici vechiul album. Știam doar single-urile și încă niște piese. Cred că făceam parte din majoritate, chit că pe fiecare piesă părea că cel puțin o persoană din jur se activează. În orice caz, deși ascultam pentru prima dată mai mult de jumătate din cântece, setul Citizens! a fost foarte echilibrat, fără momente care să se simtă de umplutură, doar urcări și coborâri, cât să fie interesant.

A ajutat și faptul că solistul ne mai dovedea din când în când, poate când simțea că e aproape să piardă vreun membru al publicului, că își ține în colivie o voce care abia așteaptă ocazia să zboare liberă. Pe deasupra, a adoptat și rolul de erou al poporului când a rugat fotografii să se mute în spate și să lase fanii să se apropie de scenă. Apropo de asta, pe la jumătatea concertului s-a așezat în fața mea un fotograf foarte înalt. În mod normal m-ar fi deranjat, dar am avut ocazia să îl observ cum încearcă, fără succes, să facă poză ecranului unei tipe, care, la rândul ei, făcea poze. A fost ca și cum ai vedea un surfer care își dă seama că are în față valul perfect, dar nu reușește decât să intre cu capul în el de câteva ori.

Revenind la concert, dacă eforturile lui Tom Burke nu era îndeajuns, atunci mai era și Thom Rhodes, al cărui zâmbet îi lumina firele răzlețe de păr lăsate libere de cămașa descheiată. Sau multi-instrumentistul Lawrence Diamond, care era atât de ocupat și preocupat, de-ai fi zis că el era cel care trebuie să producă energia pentru difuzoare. Și dacă nici asta nu era îndeajuns, puteai oricând să te concentrezi pe mustața lui Mike Evans, bateristul, venită din cu totul alt film, un film în care el livrează pizza la un apartament în care stau trei blonde.

Cea mai plăcută surpriză muzicală pentru mine a fost Only Mine, un cântec de dragoste numai bun pentru un dans la bal. Ascultasem piesa chiar înainte de concert, fără să fiu prea impresionat – în general prefer cântecele de bal cu tobele din Be My Baby – dar live totul s-a amplificat: munții au fost mai înalți, oceanul mai adânc și hotărârea din final… ei bine, mai hotărâtă.

După vreo de oră de concert, Citizens! s-au retras în backstage-ul improvizat de lângă scenă și au luat o pauză, bine întreținută de aplauze. Apoi s-au întors cu o farfurie cu bucăți de portocală, pe care le-au împărțit în public, au mulțumit și au pornit primele note din True Romance.

***

Concertul nu se termină însă cu True Romance. Cel puțin nu cu piesa. La fel ca la Summer Well, au încheiat cu (I’m In Love With Your) Girlfriend. Cam pe la primele acorduri în fața scenei apar trei tipi, vizibil energizați de finalul concertului și, probabil, și de alcool. Arată dubios într-un mod greu de definit. Energia li se materializează într-un pogo cam dezlânat.

La un moment dat însă, soarta îi aproprie pe doi dintre ei. Se apleacă ca să își șoptească ceva, dar în ultimul moment decid că vor mai mult. Simt amândoi că e momentul. Tensiunea sexuală strânsă în ani de zile în care au fost “tovarăși” e gata să culmineze. Pentru o fracțiune de secundă, muzica se oprește, sala nu se mai învârte în jurul lor și reflectoarele îi luminează. Sunt doar ei doi. Se mai apropie încă puțin.

Chiar atunci solistul Citizens! decide să sară de pe scenă și nimerește fix între ei doi. Muzica pornește din nou, sala începe să se învârtă și reflectoarele luminează scena. Toți sar ca și cum ar avea 15 ani și tocmai a venit Macklemore între ei. Zâmbesc, dar înăuntru suspină.