După ce am trecut sâmbătă de securitate și mi-am primit brățara galbenă, mi-am dat seama care e partea care îmi displace cel mai mult la Summer Well: poteca aia șerpuită până la primele case de jetoane.

Top cinci motive pentru care îmi displace poteca de la intrare:

  1. mereu ajung mai târziu decât aș vrea la Știrbey și simt că poteca are toată responsabilitatea în cazul în care ratez începutul primei trupe
  2. mereu sunt cu câte cineva care nu are chef să se grăbească și vrea să se bucure de copaci – oamenii, care e treaba cu ei?
  3. “ești fumător?”
  4. la plecare sunt mereu confuz, după trecerea bruscă de la ultima piesă din bis la beznă
  5. e doar o potecă random dintr-un parc

Ca să nu ziceți că știu doar mă plâng, ofer și o soluție pentru anul viitor: câte un șir de voluntari pe fiecare parte, care să aplaude și să strige încurajări (“Hai, mai ai puțin! Încă nu a început, poți ajunge la timp!”).

Ce-i drept, e al doilea an la rând în care am ajuns super-dandy relaxat la potecă, pentru că am venit cu mașina. Dar nu e experiența de festival completă dacă nu vii înghesuit și transpirat cu autobuzul, iar aerul condiționat, junk-food-ul și Foals-ul din boxe nu au făcut decât să îmi aducă aminte de ce pierd. Pe de altă parte, copiii din Buftea care vorbesc cu “bre” și învață de mici meseria de parcangiu au fost un bonus neașteptat.

Summer Well

Până la urmă am ajuns cu vreo cinci minute înainte să înceapă prima trupă a festivalului și am driblat păturile până în față. În contrast cu poteca de la intrare, mi-am dat seama că trupele de deschidere sunt una dintre chestiile mele preferate de la Summer Well. Corpul e în condiții optime de funcționare, nu ți-e foame, nu ți-e sete, nu vrei la toaletă. E prea puțină lume ca să te calce cineva pe picioare. Aproape toate trupele din deschidere au fost pline de energie și fericite să cânte, pentru că sunt în punctul ăla al carierei în care sunt bucuroși că sunt la un festival mic din România, la ora cinci, în căldură maximă.

Circa Waves nu au vrut să fie excepția de la regulă, așa că au început cu Young Chasers vreo jumătate de oră de indie rock onest, cu piese de pe albumul cu același nume. Au terminat cu T-Shirt Weather, pe care am dansat, chit că mă simțeam puțin nelalocul meu în cămașă. Despre restul pieselor nu pot să zic mare lucru, doar că au curs cum trebuie: voie bună, sărituri, dat din păr, tot tacâmul. De fapt, a fost chiar mai mult de atât. Toată viața m-am întrebat cum de chitariștii se abțin să lovească tobele cu chitara la finalul vreunei piese furtunoase. Ei bine, chitaristul Circa Waves mi-a îndeplinit visul, așa că am fost foarte mulțumit de începutul festivalului.

În schimb Kwabs nu e deloc chestia mea, oricât am încercat să îmi placă. Deci am plecat să explorez puțin campusul. Mă rog, fiind ghidat în principal de foame, am explorat doar locurile cu potențial gastronomic. Singura chestie interesantă pe care am descoperit-o a fost stand-ul frufru, care chemaseră un dj să pună muzică. Cât de minunat ar fi să te prăjești atât de rău încât să petreci Summer Well-ul la scena frufru?

Toate pozele mișto cu trupe sunt făcute de Cătălin Georgescu.

Toate pozele mișto cu trupe sunt făcute de Cătălin Georgescu.

Mai mult dintr-o dorință de a vedea la față fiecare trupă din line-up, am trecut totuși și pe la concertul Kwabs. Singura observație pe care am avut-o după jumătatea de piesă pe care am prins-o a fost că erau mai mulți pe scenă. Un anume fotograf mi-a zis însă că pielea lui Kwabena părea să aibă o textură foarte interesantă, so there’s that.

Nu am mai pierdut vremea după, pentru că Maccabees sunt trupă de stat în față. În timp ce scena era pregătită, ecranul din spate anunța că Marks To Prove It e albumul No. 1 în UK. Desigur, toți știam deja asta datorită pozei din Control.

Au cântat în mai puțin de o oră un best of de pe toate cele patru albume. Dintre piesele noi, momentul meu preferat a fost Something Like Happiness, o baladă de toată frumusețea. Așa cum îmi zicea un alt fan al formației, ceea ce îi face pe ei minunați, mai ales live, sunt pauzele din piese, trecerile de la liniște la un refren cântat cu mâinile în aer. În ceea ce privește mișcarea scenică, Felix White rămâne cel mai carismatic membru al trupei. În timp ce frații Weeks (am trăit o minciună) Orlando Weeks și Hugo White stau liniștiți în mijlocul scenei, Felix trece rapid de la zâmbete către public și fredonări la momente în care pare că își aduce aminte brusc câtă durere e în lume.

Pe Cătălin nu prea l-a impresionat Felix.

Pe Cătălin nu prea l-a impresionat Felix.

Entuziasmul m-a cuprins la un moment dat într-atât încât am vărsat niște apă pe pantalonii tipului din față. Sincer, la fel ca găina din gif, nu regret nimic. Pe primele piese el și prietenele lui au stat pe jos în fața noastră, vorbind nepăsători despre viață, de parcă erau în Gradina Japoneză, doar că de fapt erau înconjurați de tot publicul care ar fi vrut să sară și să danseze, dar nu voia să îi calce pe cap. A meritat-o. Oricum nu și-a dat seama.

Damn, it feels good to be a gangster.

Damn, it feels good to be a gangster.

Viața m-a pus în postura de a-i fi văzut deja live pe La Roux și nici nu sunt cel mai mare fan, așa că mi-am permis să ratez începutul. La fel ca prima dată, așteptările destul de joase mi-au fost întrecute și am fost plăcut impresionat. Asta cred că spune ceva despre modul în care îmi setez așteptările.

Seara se lăsase și luminile străluceau pe scenă ca la discotecă, așa că La Roux s-au conformat și au dat drumul la cele mai de dans piese ale lor, cu un sunet curat ca din studio. Evident, reflectoarele stăluceau mai ales pe Elly Jackson, și pe bună dreptate. Nu doar că aluneca fără probleme între tonalitățile destul de diferite ale pieselor de pe cele două albume, dar nu cred că am văzut vreodată pe cineva care să se mute de pe un picior pe altul mai grațios. Cu pantalonii largi și mișcările retro, arăta ca o combinație dintre MC Hammer și un model din videoclipul Freedom.

Nici pantalonii nu prea l-au impresionat pe Cătălin.

Nici pantalonii nu prea l-au impresionat pe Cătălin.

Headlinerii primei zile au fost Foals, care veneau pe valul celor trei piese noi lansate înainte noului album, What Went Down. O alegere nu chiar evidentă de headliner, pentru că muzica lor, mai ales math rock-ul mai de la început, e un gust dobândit cu ceva efort, care nu prea dă naștere la hit-uri. A fost o surpriză plăcută să văd că o groază de lume era entuziasmată să audă Red Socks Pugie sau Providence, dar de-aia e publicul Summer Well mișto.

Cea mai mare gălăgie a fost însă pe piesele noi. “I see a mountain at my gates” sau “When I see a man, I see a lion” sigur au ajuns până la localnicii care voiau doar să dea liniștiți o tablă în fața curții. Probabil pentru că erau mai proaspete în mintea tuturor, dar și pentru că noul stil Foals, ceva mai direct și nervos, prinde mai bine la public. Chiar și așa, explozia lentă de pe Spanish Sahara rămâne perfectă.

Animalul spiritual al lui Yannis Philippakis trebuie să fie pitbull-ul. De asta mi-am dat seama mai ales data trecută când l-am văzut live, în moment în care s-a aruncat de la vreo 4 metri în public. Dar nici la noi n-a fost mai liniștit și la un moment dat s-a și afundat bine de tot în public. Nu m-am preocupat prea mult să văd ce a făcut pe acolo, oricum nu e ca și cum e foarte vizibil într-o mulțime, dar sper că s-a simțit bine.

Nu pare neapărat că s-a simțit bine.

Nu pare neapărat că s-a simțit bine.

După o scurtă pauză, Foals și-au încheiat setul cum nu se poate mai bine, cu Two Steps, Twice. Un “Pa-pa-ra, pa-pa-ra” bun e exact ce vrei să îți rămână în minte după o zi de festival.

Însă peste ani și ani, când voi încerca să povestesc nepoților, pe care probabil nu îi va interesa, despre a cincea ediție Summer Well și oricum nu îmi voi mai aminti numele formațiilor, punctul culminant va fi atunci când, în prima seară, în timp ce Leo punea muzică la after party și mă simțeam ca în vechiul Control, dar mai bine aerisit, Cătălin Georgescu, fotograful meu preferat, a primit gratis șase cutii de mâncare la Wu-Xing și am mâncat și a fost bine.

 


 

Și în a doua zi am ajuns în întârziere pe poteca de la intrare, dar de data asta nici nu m-am chinuit să fiu punctual. Pe SOHN îl mai văzusem o dată, așa că a pierdut în fața unei beri reci.

La Foxes voiam să merg, dar când te prinzi în hora oamenilor care nu au chef neapărat să meargă la scenă e greu să te mai desprinzi. Salut, salut, nu te-am mai văzut de mult, noroc, ce mai faci, tu nu știu cine esti, salut, și ai pierdut încă un concert.

Până la urmă am ajuns la ultimele piese ale lui Foxes, dar după câteva minute mă gândeam doar dacă bean bag-ul de pe care am plecat o mai fi liber, probabil nu. Foxes arată exact ca o persoană care e imaginea H&M, cumva retro-hip-ciudat. Muzical vorbind, aș descrie experiența drept “oarecum deranjantă”.

Nici nu înțeleg ce e chestia aia de pe ea.

Nici nu înțeleg ce e chestia aia de pe ea.

Și-am ajuns și la Jungle. Eu voiam cel mai mult să văd Jungle de la ediția asta, poate și pentru că mai văzusem deja unele dintre celelalte formații. Dar mai ales pentru că albumul lor de debut e atât de mișto încât nici nu știu ce să zic despre el. E foarte mișto.

Jungle live sunt extraordinari. În primul rând sună perfect, exact ca pe album. Sunt unele formații de la care te aștepți să vină cu ceva nou în concerte, dar la Jungle nu e cazul, pentru că nu au ce să facă mai bine. Apoi, cumva, într-un mod total de neînțeles pentru mine, sunt și mai cool live. Cum pot fi atât de cool? Chiar nu știu ce să zic. Mă doare capul doar când încerc să înțeleg exact cât de cool sunt.

De exemplu, unul dintre soliști a venit îmbrăcat în ceea ce părea a fi un costum de paintball cu camuflaj, în mijlocul caniculei din România. Nu avea însă nicio urmă de vopsea pe el, pentru că nu poți nimeri pe cineva așa de cool. Pariez că nici măcar nu a transpirat. Mai era și backing vocal-ul cu pălărie și bluză de plasă, care știu cu siguranță că a frânt câteva inimi.

Am văzut cel puțin două persoane dansând în timpul concertului ăsta despre care aș fi putut jura că nu au această capacitate. Dar nu aveai cum să te abții, Jungle scot dansatorul din tine.

Și Busy Earnin’. Cum poate exista Busy Earnin’ și Universul să continue să funcționeze normal, ca și cum nu ar fi mare chestie? Nu știu.

Jungle intră în topul concertelor Summer Well pentru mine și nu zic direct pe locul întâi doar pentru că mi se pare nepoliticos față de restul trupelor din top.

Hot damn.

Hot damn.

Pentru The Wombats aveam un oarecare entuziasm, un entuziasm puțin jenat, ce-i drept. Sigur, nu sunt tocmai art rock, dar au câteva piese pe care le-am ascultat de multe ori și probabil îmi aduc aminte de tinerețe.

Entuziasm au avut și ei pe scenă, chiar în cantități excesive. Basistul, care semăna cu Tom DeLonge cu o mică codiță care nu te așteptai să fie acolo, și solistul, care din când în când mai adopta câte o pozitie de zici că era în propria tragedie greacă, au făcut tot ce le-a stat în putere. Au sărit și au țipat de parcă dădeau probe la echipa de majorete. Din păcate, entuziasmul meu a scăzut progresiv.

Până la urmă, entuziasmul nu poate să compenseze mediocritatea, de care, hai să fim sinceri, cam dă dovadă muzica lor. Nu neg că au câteva piese ok și, da, m-am distrat pe Techno Fan. Dar pe final chiar eram pregătit să plec înainte de Let’s Dance To Joy Division și am mai stat doar din comoditate.

Nu-i poți reproșa că nu s-a chinuit.

Nu-i poți reproșa că nu s-a chinuit.

La concertul Kasabian mi-am dat seama că anul asta au fost ceva mai puțini oameni decât anul trecut, pentru că am găsit loc în față fără probleme. Pentru mulți ăsta era cel mai așteptat moment al festivalului, băiețeala perfectă de final. Și eu eram acolo, dar doar parțial, pentru că nu prea mai ascultasem Kasabian de ceva vreme.

Pe de-o parte, a fost mișto, că doar sunt Kasabian. În setul de vreo oră și ceva au scos toate piesele de rezistență: Shoot The Runner, Club Foot, Underdog, LSF. Dintre cele noi, Eez-Eh mi se pare cea mai memorabilă și o încercare de apreciat de a-și schimba puțin stilul. Kasabian se pricep bine de tot să cânte melodii mari, care să facă pe o groază de oameni să țipe și să sară.

Pe de altă parte, parcă au cam obosit. O trupă care se bazează pe energie și stadium rock n-are cum să îmbătrânească foarte bine. Tom arăta ca un cântăreț de pe o croazieră cu cămașa lui mov băgată în pantaloni, tipul de la clape părea că rememorează Crăciunul în care i-a murit pisica și bateristul reușea performanța de a arăta ca un Roger Daltrey mai bătrân. Serge, în schimb, arăta exact ca întotdeauna și poate de fapt exact asta e problema lor.

Visul lui Serge era, de fapt, să devină solist.

Visul lui Serge era, de fapt, să devină solist.

Acestea fiind zise, Kasabian sunt mai buni decât mulți headlineri și într-un singur picior. Chiar și numai pentru Fire a meritat tot concertul.

 

După am pornit către Control, având în minte after party-ul de anul trecut, în care l-am văzut pe Miles Kane agățând tipe pe dancefloor și am mâncat cu Chlöe Howl la KFC. Deși trupele erau prin zonă, anul ăsta nu am mai văzut nimic interesant. Nu-i nimic, revenim la anul.